Heaven from Hell

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne în Discover

Mereu râdeam de ea noi, ăștia, deștepții. Că, cică, ținea cu Rapid. Hahaha, hai, băi, Teo, nu ți i-ai găsit și tu pe alții! Ciuca bătăilor, mereu pe locul trei, licuricii noaptea în Giulești, cărpănosul ăla de Copos. Știți voi, toată garderoba de răutăți din dulapul Rapidului. Și Teo nu se supăra niciodată. Ba, se și afișa în vișiniu, până și husa telefonului era vișinie și, bine-nțeles, nici amănuntul ăsta nu scăpa netaxat. Așa eram noi, ăia care făceam teren la FRF: până ieșeau Nașu”, Corleone, Lordul și ceilalți de la Comitetul Executiv, ne țineam de glumițe proaste.

Frecam pereții pe la intrarea aia dosnică în hotel Parc, la fostul sediu al federației, în așteptarea vreunei ședințe, a unei reuniri de lot sau a vreunui arbitru chemat la judecată. Ore în șir, ore multe – îmi dau seama acum – atât de prețioase pierdute în fața unor uși și ținându-ne după niște oameni care n-aveau nimic de spus. Teodora era mai mică decât noi, ăștia mai versați, care știam un membru un Comitetul Executiv, eram amici cu portarul sau cu secretara Nașului și „auzeam” mai repede ce se întâmplă. Dar învăța repede. Acolo, pe treptele de la „Parc”, pe vremea când în România încă mai exista presă, Teo era mezina într-o mică familie. Atunci când lipsea vreunul dintre noi, se dădeau telefoane: „Hai, pe unde ești, vino repede, că s-a întâmplat…”. „Pff, n-am știut, notează-ți tu și dă-mi și mie.” Aveam redacțiile aproape de sediul FRF, amândoi la Casa Scânteii: ea în corpul central, la Adevărul lui Dumitru Tinu și Cristian Tudor Popescu, eu în aripa dreaptă, la EVZ-ul lui Cornel Nistorescu. Era început de mileniu, bătea un vânt tânăr din spate și noi plecam pe jos la federație sau la meciuri, Teo căra un reportofon baban după ea, apoi începuse să vină și cu un aparat foto, pentru că îi plăcea să facă poze iar la Adevărul sportul nu era chiar atât de important încât să se trimită fotografi la toate acțiunile.

Pe Teo o durea capul. Avea niște nevralgii groaznice. Nu putea să doarmă noaptea, uneori leșina pe stradă. Dar nu se plângea. Doar o vedeai, în zilele multe când nu mai scăpa de durere, că e supărată și nu-i arde de glume. S-a chinuit mult așa. Apoi a dispărut. Nu s-a mai știut nimic, pur și simplu n-a mai apărut în fața federației. Am aflat „pe surse” că se operase pe creier.

Nadia Comăneci, emoționată de primirea de la Ziua Olimpică. Mesaj clar pentru români: „Mergem mai departe”

14:42

Lotul lui Gică Hagi pentru România – Țara Galilor. Cine poartă numărul 10

14:29

A durat despărțirea asta. Teo cea zglobie și rapidistă nu mai rezema zidurile la FRF și nu mai râdea la masa presei în Giulești.

Până într-o zi, când Teo s-a întors. Era tunsă scurt, schimbată și, totuși, la fel. Pentru că veselia îi rămăsese, deși se putea ghici că râsul nu mai este inocent și fără griji. Nu-i plăcea să vorbească despre suferința ei, n-avea exhibiționismul ăsta, să-ți ceară să-i plângi pe umăr. „Acum sunt bine”, spunea. Deși nu era.

Apoi, FRF s-a mutat lângă „23 August” și, o vreme, ne-am făcut veacul pe-acolo – ehei, și ce subiecte „grase” mai veneau de la Casa Fotbalului! -, dar nu mai era la fel. Teo avea de-acum sursele ei, „scurtăturile” spre știrile adevărate, alea pe care le dai primul, înaintea tuturor. Continua să dispară așa, de-odată, și să se întoarcă la fel de brusc, la fel de glumeață și de optimistă. „Teo, parc-ai fi un submarin. Pleci pe tăcute în misiune și te întorci întotdeauna acasă, la bază”, o susținea Doru, de la Mediafax. Glume, de data asta, așa, ca de la egal la egal, ca între inițiații aceleiași confrerii. Masonii rockului, ăia care se recunosc dintr-o privire după semnele lor secrete.

Vremea se schimba. Unul câte unul, membrii vechii familii de la „Parc” au părăsit baricada. Au venit în loc alții, noi, care nu-și permiteau s-o ia în bâză cu Rapidulețul, deși ea rămăsese aceeași fată nemaipomenită, bateria Duracell a bunei-dispoziții.

Apoi n-am mai știut mult timp ce face Teo. Ne mai întâlneam în redacție la Sport.ro, uneori, și avea același zâmbet, chiar dacă între timp peste ea trecuseră operații multe. Ne găseam pe la concerte, deși doctorii îi recomandaseră ferm să evite agitația și zgomotele puternice. Dar Teodora voia să trăiască. Să-și trăiască viața. Să facă poze, să aibă prieteni, să râdă, să cânte. Să se bucure. Când nu ne vedeam la un concert sau la un meci, știam că a fost acolo când încărca pozele pe Facebook. Și făcea poze bune Teo.

Până sâmbătă, 31 octombrie, când Teodora a tăcut.

Azi, vântul n-a mai bătut. În urmă a rămas doar ecoul, învârtindu-se încet spre cer: „So, so you think you can tell, Heaven from Hell, blue skies from pain…”.