Trine 3 The Artifacts of Power Review: când a treia dimensiune nu ajută

Vă mai aduceți aminte de Trine și Trine 2? Joculețele celor de la studioul finlandez Frozenbyte reușeau să îmbine atmosfera de basm și grafica pe măsură cu mecanicile de joc platformer, puzzle și chiar RPG. Fiind produse de calitate, ambele jocuri ale seriei s-au bucurat de un succes însemnat, înregistrând vânzări de peste șapte milioane de exemplare, atât pe console, cât și pe PC.

Următorul pas pentru cei de la Frozenbyte, în mod logic, a fost Trine 3: The Artifacts of Power. Spre lauda lor, finlandezii nu s-au mulțumit să reia pentru a treia oară formula de baza a jocului original, Trine 3 aducând câteva modificări substanțiale. În primul rând, deși poate la prima vedere acest lucru nu este tocmai evident, cel de-al treilea Trine este un joc complet 3D, fiind astfel scoasă din ecuație limita celor două dimensiuni (ce caracterizau gameplay-ul din primele titluri ale seriei).

Această decizie de design are mai multe efecte, unele dintre ele logice, altele nedorite. Spre exemplu, acum trebuie să gândești în spațiu, soluțiile pentru unele dintre puzzle-uri nefiind tot timpul evidente până nu iei în considerare și adâncimea mediului de joc. Pe de alta parte, deși foarte bine construit din punct de vedere grafic, modelarea tridimensionala a mediului înconjurător are unele scăpări intolerabile, cum ar fi posibilitatea de a „ieși din peisaj”, momente ce se sfârșesc de obicei cu morți nedorite.

Sunt perfect de acord cu ideea de a nu limita libertatea de mișcare a personajelor cu ajutorul unor „piedici artificiale” (cum ar fi pereții invizibili); în cazul unui astfel de joc, însă, o astfel de limitare ar fi fost mai mult decât bine venită, mai ales în condițiile în care vizibilitatea este la rândul său redusă din cauza camerelor fixe folosite de joc.

Aminteam mai devreme că unele puzzle-uri au crescut în complexitate, fiind gândite pentru a fi rezolvate într-un spațiu tridimensional. Perfect adevărat. Din păcate, există și un revers al medaliei: dimensiunea suplimentară elimină o serie dintre caracteristicile clasice ale celor trei personaje principale din Trine (cavalerul, hoața și vrăjitorul).

Spre exemplu, primele două jocuri ne-au învățat că vrajitorul Amadeus poate materializa diferite obiecte (cutii, poduri etc.) prin simpla desenare pe ecran a formelor acestora. Această abilitate nu mai există în Trine 3: de această dată, Amadeus poate materializa doar cutii, și doar câte una o dată. Același tratament l-au primit și ceilalți doi eroi, fiind eliminate unele abilități, precum și sistemul de upgrade-uri pentru acestea. Astfel, ce se câștigă într-o parte (adăugarea celei de-a treia dimensiuni) se pierde la capitolul diversitate (parcă e plictisitor să folosești tot jocul același set de abilități).

Câteodată nu ajută nici controlul, un pic ciudat în trei dimensiuni atunci când ești nevoit să folosești combinația clasică WASD pentru a te mișca prin mediul înconjurător. Parcă ai vrea să beneficiezi de libertatea de mișcare sporită oferită de un stick analogic. Nicio problemă, jocul oferă suport și pentru controller.

Însă, când joci cu un gamepad, imediat duci dorul preciziei mouse-ului în ceea ce privește obiectele ce pot fi mișcate și manipulate prin mediul de joc. Iar apoi, când te hotărăști să revii la mouse, te întrebi cine a fost geniul care a decis ca mișcarea în adâncime a obiectelor să fie realizata prin intermediul rotiței de scroll…

Povestea nu a fost niciodată un punct forte al seriei Trine, partea narativă fiind mai degrabă un motiv oarecare pentru a-i arunca pe cei trei eroi în noi și noi aventuri. Această regulă se aplică și în cazul lui Trine 3: The Artifacts of Power, cu mențiunea că și la acest capitol s-au luat niște decizii care nu fac bine jocului. În primul rând este vorba de finalul jocului, destul de anticlimactic, povestea nefiind nici pe departe încheiată, ci mai degrabă dezvoltată în așa fel încât să fie continuată într-un eventual Trine 4.

Iar pentru a apuca acest capitol de sfârșit (și nu numai!), trebuie strâns un anume număr de Trineangles, obiectele colecționabile din Trine 3. Nu ar fi fost o problemă dacă limitele impuse de producători pentru deblocarea capitolelor avansate nu ar fi un pic ridicole. Practic, ești pus în situația de a colecționa aproape toate Trineangles-urile din joc pentru a avea acces la sfârșitul campaniei. Astfel, ești nevoit să rejoci aceleași niveluri de mai multe ori doar pentru a colecționa suficiente Trineangles.

Ce-i drept, pe lângă nivelurile din campania propriu-zisă, există și o serie de challenge-uri mai mici, în care fie trebuie să lupți împotriva unor valuri de monștri, fie trebuie să treci prin niște niveluri dificile, fără posibilitatea de a face respawn atunci când mori. Intervin astfel momente de frustrare autentică, în care îți vine să ieși din joc, să-i dai uninstall și să nu-ți mai pese de el. Același gen de sentimente îl ai și când dai peste unele bug-uri ușor de reprodus, cum ar fi comportamentul ciudat al frânghiei hoaței Zoya, mai ales când trebuie înfășurată în jurul unor suprafețe cilindrice.

Pentru a nu fi nedrepți cu Trine 3: The Artifacts of Power, desi am menționat mai mult punctele sale negative, jocul celor de la Frozenbyte poate fi chiar plăcut, însă în doze mai reduse. Grafica rămâne la un nivel foarte înalt, optimizarea este mai mult decât decentă, există suport de mod-uri și un editor integrat, iar multiplayer-ul cooperativ (local sau online) își face bine treaba. Totuși, este evident că avem de-a face cu un joc mai slab decât predecesorii săi, pe care nu vi-l putem recomanda decât în cazul unei eventuale promoții.