20 de medalii de aur, 16 medalii de argint și 17 medalii de bronz. Un total de 53 de medalii și locul 2 pe națiuni, după Statele Unite! Acesta a fost bilanțul cu care Republica Socialistă România încheia Jocurile Olimpice de la Los Angeles, din 1984. Ediția respectivă a fost boicotată de 13 țări comuniste, în frunte cu URSS, RD Germană și Cuba, mai puțin România, care a sfidat astfel ordinul de la Moscova. Dar, chiar și în lipsa puternicelor delegații din blogul comunist, perfomanța țării noastre a fost fabuloasă. 1984 s-a încheiat cu o zestre semnificativă de rezultate la cel mai înalt nivel, fiind unul dintre cei mai productivi ani din istoria sportului românesc. La polul opus avem rezultatele înregistrate acum, în 2014, la 30 de ani distanță: un titlu mondial obținut de Mihalachi – Dumitrescu (kaiac-canoe), un loc 3 WTA ocupat de Simona Halep la tenis și o medalie de aur la CM de handbal feminin – junioare sunt singurele rezultate cu care România a defilat la cel mai înalt nivel în acest an, în disciplinele olimpice. Concluzia: căderea sportului românesc este dramatică.
Maricica Puică (64 ani) a fost una dintre vedetele delegației României la Jocurile Olimpice din 1984. La Los Angeles, fosta atletă a câștigat medalia de aur în proba de 3.000 de metri și un bronz la 1.500 de metri. Toate amintirile sunt încă vii în memoria fostei mari atlete a României, indiferent că au lăsat urme de bucurie sau de tristețe. Indiferent de greutățile prin care a trecut Maricica Puică în anii dinainte de 1989, parcă nimic nu se compară cu tristețea ei de acum, cauzată de starea în care a ajuns sportul românesc. „Mi-aș fi dorit ca acum, de sărbători, să fi câștigat la Loto premiul de 11 milioane de euro, ca să am puterea să ajut cu acești bani mai multă lume”, spune fosta atletă.
Cum a fost privit apogeul sportiv al României, în 1984? Cum s-a degradat sportul în următorii 30 de ani? Citiți interviul emoționant pe care Maricica Puică l-a oferit pentru ProSport.
ProSport: În urmă cu 30 de ani, când se făcea bilanțul sportului românesc, rezultatele erau excepționale. România obținuse în acel an nu mai puțin de 53 de medalii olimpice, dintre care 20 de aur. Ce vă mai amințiți de atunci? Maricica Puică: Așa mult a trecut de atunci? Îmi amintesc orice, fiecare fracțiune de secundă. Și acum îmi amintesc că am alergat patru zile consecutiv la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, că mi-am uitat echipamentul acasă… Am tot tabloul în minte.
Los Angeles a rămas în istoria sportului românesc cu cele mai multe medalii obținute la o ediție a Jocurilor Olimpice… A fost un boicot în 1984, câteva țări din blocul estic nu au fost prezente. Noi am stat cu sufletul în gât în privința participării, nu știam dacă vom face deplasarea. Am așteptat patru ani Jocurile Olimpice ca pe o pâine caldă și am fi fost foarte dezamăgiți dacă n-am fi fost acolo. Într-un final am fost anunțați că vom participa. Ceaușescu a fost într-o vizită de stat, nu știu unde, a stat cu cineva de vorbă, nu știm cu cine, pentru că noi nu eram niciodată anunțați, nu ne dădeau informații. A fost o chestiune deosebită că am fost prezenți la Los Angeles. S-a comentat foarte mult, că am luat medalii multe pentru că nu au fost rușii și alte țări, dar să nu se uite că se pot verifica încă foarte multe amănunte.
„În ’84, îți era frică să ai și un dolar un buzunar”
La ce vă referiți? În martie 1984, înaintea Jocurilor Olimpice, eu câștigasem Mondialele de cros la New Jersey, la care au participat și rusoaicele și toate sportivele de top. Toată lumea spunea că am 33 de ani, că sunt bătrână și că nu mai pot face nimic. Iar la Mondiale am obținut aurul după ce în ’83 am suferit o smulgere de ligamente dintr-o prostie, la un joc de baschet, când am călcat strâmb între două saltele. A venit toată elita mondială și eu am învins-o. Așa și cu participarea la JO, au fost câteva țări care nu au participat, dar noi ne dovedisem valoarea și până atunci. Pentru noi a fost o treabă extraordinară să participăm, Ceaușescu a făcut totuși ceva bun.
Care erau părțile negative? Îți era frică să ai și un dolar în buzunar. Plecam cu mâncarea în sacoșă în deplasări, cu supa la plic și cu conserve. Marian Albu, cel care avea să devină mai târziu economist la fotbal (n.r. – fostul trezorier al FRF), ne controla și trebuia să-i predăm tot când ne întorceam din străinătate. Iar când primeam câte o invitație de participare la un concurs, mă simțeam ca și cum am fi fost vânduți. Ne întreba câți bani ni se oferă, iar ulterior trebuia să aduc hârtia și banii la Minister. Organizatorii diverselor întreceri ne mai dădeau câte ceva pe sub mână, dar eram umilite pentru că eram din România.
Cum adică, erați umilită? Spre exemplu, după Jocurile Olimpice, unde am câștigat medalia de aur, la Ministerul Sportului a sosit o invitație din afară pentru o cursă cu cele mai importante alergătoare. Prima de participare pentru Mary Decker era de 75.000 de dolari, pentru Zola Budd de 50.000 de dolari, iar pentru mine – 25.000 dolari. Eu le bătusem până atunci și totuși aveam cea mai mică primă de participare, care oricum ar fi ajuns integral la Minister. Măcar dacă s-ar fi dat acești bani în ordinea locurilor în care am fi terminat. Eu nu luam nimic, astfel că Puică (n.r. – Ion Puică, soțul și antrenorul sportivei) s-a supărat și a decis să nu mergem. Ne-au chemat la Minister, iar domnul Albu ne-a certat: „Cum, tovarășa să nu mergeți, nu este corect!”. Dacă eram sportivă acum și ar fi trebuit să mă întorc la organizatorii care și-au bătut joc de noi, nu vă imaginați ce aș fi făcut acum.
Puteți să detaliați? La un concurs în New York mi se promiseseră 5.000 de dolari pentru un record mondial. Organizatorul mi-a adus o cutiuță cu un ceas în valoare de 1,99 de dolari, să mă îmbuneze. Eu îmi cumpărasem înainte o jumătate de sacoșă cu astfel de ceasuri și pixuri pentru familie, peste 30 de bucăți. L-am aruncat și nu am mai alergat. Mi-a fost frică să nu mă aresteze când mă întorc în țară. Dacă anunța acasă, eram un om terminat. Dar până și ungurii ne umileau. Promiteau foarte multe lucruri, iar când ajungeam la ei ne cazau undeva rău și nu se țineau de cuvânt. Nu ne puteam certa cu nimeni pentru că nu ne dădeau voie. Dacă am fi comentat, era anunțat Ministerul. Și acum îmi tremură dinții de frică…
Nu aveați voie să aveți dolari în buzunare nici pentru situații neprevăzute? Luam mâncare în traistă în deplasări. Se întâmpla, destul de des, să mai dormim pe bănci, prin aeroporturi. Ministerul ne lua bilete foarte ieftine, astfel încât pierdeam multe legături de avioane. Îmi aduc aminte că am fost, într-o deplasare, și cu un avion cu marfă, de s-au răsturnat lăzile peste noi. De aceea, ceream hârtie de la Minister, de la Marian Albu, pentru a depune câțiva dolari în cont, să avem pentru situații neprevăzute.
Și… Marian Albu ne lua la întrebări: „Tovarășa Puică, spuneți-mi, ce ați mâncat în deplasări? Nu v-ați cumpărat nimic?”. Și nu a vrut să ne dea hârtie până când a intervenit generalul Dragnea. Și toate lucrurile astea încercam să le facem pentru 20-30 de dolari. Imediat după Revoluție, Albu avea sute de mii de dolari, case, mașini. De unde a avut banii respectivi? Mă rog să mă întâlnesc cu Marian Albu la vreun eveniment, până acum nu am avut ocazia, să-i spun de la obraz câteva lucruri, cum și-a bătut joc de noi. Plecai cu plic de supă în buzunar și cu conserve, iar ei trăiau cum trăiau…
„Proba de 1.500 de la Jocurile Olimpice din ’84 am alergat-o fără să respir”
Spuneți-ne cum a fost privită în țară performanța României la Los Angeles. Să vă întoaceți acasă cu 53 de medalii olimpice… Probabil că a însemnat ceva. Vedem astăzi cât de greu este să obținem un titlu mondial, dar 53 de medalii olimpice! Lumea era obișnuită cu medalii, parcă venisem cu traista de medalii de la piață. Rezultatele nu au fost însă absolut deloc ușor de atins. Eu, în proba de 1.500 de metri (n.r. – în care a obținut bronzul olimpic), am concurat fără să respir. Atât de tare m-a durut în partea dreaptă. Abia când am intrat în ultima sută, am zis că și de va fi să mor, trebuie să sprintez. Eram pe locul 8 pe turnantă și am teminat pe podium. În ultima săptămână mâncasem numai felii de pepene roșu, să am ceva zeamă în stomac. Așa mari emoții am avut la competiții.
Acum, la 30 de ani distanță de la momentul de glorie din ’84, ce părere aveți despre situația în care se află sportul românesc? A căzut extraordinar de mult. S-a dus pe tobogan!
De unde a pornit tot acest declin? De sus a plecat tot. În primul rând, nu se mai face sport în școli. În al doilea rând, bazele sportive au fost vândute. În al treilea rând, cluburile nu au bani. Nu mai sunt antrenori, nu se mai fac selecții. Nimeni nu se mai implică. Cantonamentele nu mai sunt cantonamente, se pierd nopțile, se merge în discoteci, se bea, se fumează. Noi, la ora 21:30, dormeam deja, la ora 7:15 făceam înviorarea, iar la ora 16:00 efectuam deja al treilea antrenament. Acum, dacă fiecare se simte bine pe scăunel, ține bine de el. Vorbesc de atletism, nu mai avem nici măcar un stadion adevărat.
„23 August” vă mai trezește amintiri? Abia se schimbase pista de atletism când a fost dărâmat. Spun în premieră acest lucru, îmi luasem lanț și lacăt în sacoșă și am vrut să mă leg în interiorul stadionului pentru a nu fi demolat, dar n-am mai reușit să intru, am fost blocată la porți de bodyguarzi. Tocmai se făcuse tribuna cu marmură, dar și nenumărate recorduri. Au lucrat foarte repede, în trei zile au ras totul. Primăria București a venit cu câteva sute de milioane de euro și a făcut un stadion pentru fotbal. De ce un lucru făcut l-ai stricat? De ce nu ai ridicat un alt stadion? Este strigător la cer!
Atletismul a rămas cu Stadionul Iolanda Balaș… Ă‚la e stadion? Nu se poate organiza nici un concurs internațional. Parcă am ajuns în epoca de piatră.
Câte medalii credeți că poate obține România la JO din 2016? Va fi foarte greu să mai obținem câte o medalie. De acum, 10 ani, ne va fi foarte-foarte greu, veți vedea.
Ce vă doriți pentru 2015? Să avem sănătate în primul rând. Iar poporului român prosperitate, că este atâta sărăcie. A fost la tragerea Loto un premiu de 11 milioane de euro, mi-aș fi dorit să câștig, să pot să ajut și eu, astfel, mai multă lume. Că altfel n-am putere să ajut la câtă sărăcie am văzut.
„Am adus nenumărate medalii pentru CS Olimpia, atât eu, cât mai ales soțul meu (n.r. – Ion Puică, în fotografia de mai sus). Niciodată, președintele acestui club nu ne-a invitat la vreun eveniment. Nu avem nevoie de mâncare, de băutură, ci să înmânăm și noi o cupă, o medalie la câte un concurs. Este rușinos!” Maricica Puică, medaliată cu aur la JO 1984
Ne calificăm la EURO 2024
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER