Bound by Flame Review: mai mult tăciune decât flăcări

Între două titluri AAA mai așteptate, gamerii pățesc aidoma domnișoarelor care stau în fața dulapului plin de haine și se plâng că nu au ce îmbrăca. Noi, deși poate avem lista de jocuri Steam plină de titluri achiziționate cu gândul că le vom juca la un moment dat și în timp ce pe birou zac jocuri începute dar neterminate, ne plângem că nu avem ce juca. Astfel, mânați de dorința de a butona ceva nou, ne îndreptăm către rafturile magazinelor pentru a găsi un joc, care poate ne-a scăpat sau care poate nu a fost atât de promovat încât să-l remarcăm. Câteodată avem noroc și găsim în „coșul cu reduceri” niște titluri, care nu au șanse să intre în istoria jocurilor video, dar care sunt distractive și care pot oferi niște ore de satisfacție. În alte cazuri dăm peste dude care nu merită nici măcar prețul discului pe care au fost inscripționate.

După sute de linii de conversații în care înjurăturile au fost folosite pe post de semne de punctuație, după vărsarea a hectolitri de sânge, după cuvinte de „pomană” din cauza sistemului de luptă și în urma unor surprize plăcute, nu aș numi Bound by Flame un joc AAA. Mai degrabă o încercare de pe drumul care duce spre cea mai dezbătută și mai râvnită categorie de jocuri. Întrebarea e cât de reușită este această încercare.

Dezvoltat de studioul Spiders și publicat de Focus Home Interactive (nume „grele”, cu rezonanță, cunoscute de fiecare gamer) Bound by Flame se vrea un RPG adaptat zilelor moderne și conceput să fie accesibil atât publicului care preferă consolele, cât și celor care nu vor să renunțe la cuplul tastatură și mouse. Cei familiarizați cu acest gen de jocuri vor simți un puternic sentiment de déjà vu imediat ce fac primii pași în lumea lui Vertiel. Inspirat de jocuri precum Dragon Age sau Kingdom of Amalur, Bound by Flame spune povestea unui mercenar, care se implică fără voia sa în salvarea lumii din ghearele maleficilor vrăjitori numiți The Ice Lords. Făcând parte din gruparea mercenarilor Freeborn Blades, angajați de oamenii cu știință de carte care s-au autointitulat The Red Scribes, sarcina ta este să contribui la protecția acestor erudiți în timp ce duc la bun sfârșit un ritual mistic într-un templu uitat până și de zei. După cum bănuiești deja, avem de-a face cu mai multe facțiuni, fiecare dintre ele știind mai bine cum să salveze lumea, fiecare având propriile scopuri ascunse și fiecare intrigă fiind prezentată cum nu se poate mai previzibil. Cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, mercenarul cel voinic ajunge să fie posedat de un demon. Așa pornește aventura generică din Bound by Flame, care oferă destulă intrigă și diveristate, pe lângă numeroase probleme, încât să umple vreo 25-30 de ore de joc. Prima și cea mai evidentă problemă apare încă de la crearea personajului. Indiferent dacă alegi un reprezentant al sexului frumos sau o ceafă lată și indiferent de botezul pe care i-l atribui prin tastatură, el sau ea se va numi Vulcan pe tot parcursul jocului. Acesta e un nume potrivit având în vedere temperamentul mercenarului, care ni se vrea zugrăvit ca un tip cu adevărat dur și masculin prin debitul de înjurături pe metru pătrat. Dar ce rost mai are să poți să-ți denumești avatarul Tanța sau Dorel dacă întreg Vertielul te va striga numai Vulcan?

Nu am probleme cu limbajul colorat, dar abundența cu care este folosit în joc este deja comică și rezultatul final este invers celui dorit. În general, conversațiile din joc sunt stângace și încearcă să întărească niște stereotipuri precum mercenarii duri și grei de cap sau cărturarii sclifosiți și însetați de putere. Există însă și niște momente simpatice, producătorii ascunzând mai multe referințe la jocuri celebre. La înfruntarea boss-ului trimis de Ice Lords pentru a distruge eroii ascunși în Valvenor, un sat ascuns în mijlocul unei mlaștini care aduce mai degrabă a junglă, vei auzi cuvinte care reiterează nevoia lui Duke Nukem de a mesteca gumă și de a tăbăci funduri. În general, misiunile secundare sunt destul de variate și oferă o distracție plăcută de la firul epic principal. Atât quest-urile principale, cât și cele secundare, suferă de momente de inspirație ingenuă, cât și de clipe de un plictis teribil. Majoritatea misiunilor care îți vor fi încredințate urmează formulele clasice de tipul du-te și măcelărește tot ce mișcă în zonă, adună ciuperci pentru o poțiune magică care să ne ridice moralul, investighează ce face vecina și, mai ales cu cine, sau găsește-l pe asistentul subnutrit fizic și psihic.

De-a lungul desfășurării firului epic, vei putea să înrolezi ajutorul a cinci tovarăși de arme, fiecare fiind complementar unuia dintre stilurile de luptă pe care le poți aborda. În anumite momente party-ul tău de doi se va extinde cu câte un membru pentru a da de cap vreunui side quest, dar aceste „ménage à trois” sunt destul de rare. În pofida faptului că producătorii nu au creat personaje foarte originale și nici nu au dezvoltat personalitățile acestora dincolo de anumite clișee, este o surpriză plăcută să vezi că ei reacționează la acțiunile tale și că deciziile tale au consecințe. Pe lângă faptul că poți dezvolta relații amoroase cu ei, dacă nu sunt de acord cu acțiunile tale, companionii tăi nu doar că vor înainta „cererea de divorț”, dar există toate șansele să se întoarcă împotriva ta. E o briză plăcută să simți greutatea acțiunilor tale și să vezi că acestea afectează în mod serios felul în care decurge povestea.

Din punct de vedere moral ai două căi în față: cea fără scrupule în care setea de putere ți se urcă la cap sau cărarea dreaptă care presupune ajutarea semenilor și căutarea binelui. Acestea sunt exprimate cel mai bine în lupta pentru control dintre Vulcan și demonul care a devenit colocatar al corpului său. Dacă te lași corupt de promisiunile înșelătoare ale acestei entități misterioase vei dobândi mai multă putere, dar vei deveni încet, dar sigur, o marionetă în carne și oase. În plus, alegerile care favorizează scopurile demonului aduc după ele și o transformare fizică care te afectează atât din punct de vedere al reacției personajelor din jur, cât și din punct de vedere al echipamentelor folosite. Adevărul e că este cam greu să porți coif când fruntea îți este ornată cu două coarne de bovină binecrescute.

Că tot am ajuns la capitol echipamente, trebuie să spunem că avem de-a face cu un action RPG care are și părți bune și părți rele. Inventarul limitat de greutatea obiectelor cărate se poate manipula ușor și care oferă informații clare despre avantajele fiecărei arme sau armuri. În concordanță cu formarea ta ca mercenar echipamentul tău se compune dintr-o spadă invidiată și de Făt Frumos, o pereche de pumnale furate parcă de la Legolas, o arbaletă care seamănă cu o jucărie de copil, o armură moștenită, o pereche de mănuși second hand, o pereche de cizme tăbăcite și un coif fără găuri pentru coarne. Diferitele arme și armuri găsite pe cadavre, ascunse în cioturi sau cumpărate de la negustori, vin la pachet cu bonusuri precum rezistența la otrăvuri sau o șansă mai sporită de a-ți doborî adversarii. Atributele armelor pot fi îmbunătățite prin sistemul de crafting al jocului, practic și simplu de folosit. În principiu, obiectele echipabile din joc au slot-uri pentru care poți făuri diferite adaosuri magice care cresc puterea de atac sau îmbunătățesc rezistența la atacurile fizice ori magice. Aceste adaosuri pot fi refolosite în alte arme, iar dacă un obiect echipabil devine inutil, poți să-l vinzi la comercianți sau să-l descompui pentru a obține materii prime. Producătorii nu s-au supracomplicat incluzând doar un număr limitat de ingrediente care pot fi folosite pentru a crafta obiecte utile precum upgrade-urile pentru echipamente, săgeți, capcane sau poțiuni. Întreg sistemul pare redus la minimul necesar de utilitate, pentru a nu deveni o bătaie de cap în plus.

Capcanele pot părea un deranj la început, dar sunt necesare pentru a obține izbânda în confruntările cu oponenții. Sistemul de luptă este unul ceva mai complicat, bazat pe atac, pararea loviturilor adverse și contraatac. Sistemul pare adesea stângaci, în special din cauza atacurilor adverse care nu pot fi parate și din fața cărora ar trebui să te ferești. Această acțiune este disponibilă însă doar în cadrul unuia dintre cele trei stiluri de luptă oferite de joc, botezat Ranger. Spre deosebire de așteptări, abilitățile clasei Ranger nu se învârt în jurul arcurilor sau arbaletelor, ci a celor două pumnale din dotare. Warrior include abilități care se leagă de mânuirea spadei, în timp ce Pyromancer permite accesul la abilități magice devastatoare. În teorie stilurile de luptă sunt completate de companioni. Astfel, dacă alegi magia cel mai bine e să-l iei cu tine pe Randval sau pe Mathras, atât cavalerul, cât și colecția ambulantă de oase fiind pricepuți la lupta corp la corp. Dacă preferi o abordare mai directă, în care să-ți căsăpești oponenții, se vor dovedi utile abilitățile magice ale lui Sybil sau Edwen, prima fiind specializată pe vindecare, în timp ce a doua pe blesteme. Rhelmar e elful bun la toate, care poate trage cu arcul, dar se descurcă și cu pumnalele. Teoria este distrusă însă de practică, AI-ul fiind atât de discret încât parcă lipsește cu desăvârșire. Cel mai bun exemplu poate fi momentul în care realizezi că tu ești implicat în luptă pe viață și pe moarte, fiind înconjurat de schelete, în timp ce Edwen încearcă să-i încetinească cu o vrajă care îngheață solul în jurul ei… la 3 kilometri în spatele tău. Da, sistemul de luptă este obositor, greoi și de multe ori îți vine să pomenești întreg arborele genealogic al producătorilor. Totuși, după luptele parcurse cu succes ai un sentiment de împlinire, mai ales dacă după o confruntare mai istovitoare crești în nivel. Fiecare nivel nou aduce puncte care se pot investi în abilitățile celor trei stiluri de luptă descrise anterior, sau în atribute care țin de explorare, de lupte sau de sistemul de crafting. Acestea din urmă îți pot aduce bonusuri pentru a descoperi mai multe comori, îți pot crește punctele de viață sau rezervele magice.

Design-ul de nivel intră la categoria slăbiciuni ale jocului, producătorii încercând să gândească în 3D, dar uitând să-ți dea și indiciile necesare despre acest fapt. De multe ori te vei învârti debusolat încercând să găsești cărarea arătată de mini map, până să realizezi că trebuie să escaladezi un zid care părea să facă parte din decor. Cu alte ocazii va trebui să ajungi în fundul unei peșteri și să-l înconjori doar pentru a ajunge la un cufăr care ascunde niște fâșii de piele și câțiva galbeni. Explorarea este îngreunată și de reapariția oponenților, care pare să fie absolut aleatorie, fără să respecte vreun model logic. Singura salvare ar fi grafica și stilul artistic, dar nici acestea nu sunt pe măsura așteptărilor. Bound by Flame nu este urât, dar este departe de a fi un festin vizual. Optimizarea este la fel de subtilă ca AI-ul tovarășilor, framerate-ul având scăderi bruște fără vreun motiv evident. Lipsync-ul este la fel de catastrofal ca voice actingul, actorii fie eșuând lamentabil în a transmite vreo emoție, fie transmițând ceva total diferit față de context.

Astfel putem spune că locul lui Bound by Flame ar fi mai degrabă în „bargain bin”, pentru un preț corect și în lipsă de ceva mai bun, putând să ofere niște ore de distracție (la fel ca Rise of the Argonauts, dacă vă mai amintiți de el). Jocul nu este un AAA și nu ar trebui tratat sau monetizat ca atare. Dacă lăsăm la o parte aceste pretenții, vom vedea că deși are probleme, nu este un joc nefinisat sau făcut în grabă. Bound by Flame are momente și momente, per ansamblu oferind o experiență asemănătoare unui vin făcut la țară: nici prea strălucit, dar nici poșircă.