Dishonored Review: libertate cu termen redus

În ultima vreme, atunci când vorbim de jocuri ce folosesc o perspectivă la persoana întâi, automat gândul ne zboară la shootere, la culoare restrictive și zeci de inamici ce trebuie doborâți, unul câte unul, fără prea mare efort intelectual. Și totuși, din când în când, mai apare și câte un titlu first person ce nu implică neapărat ciuruirea de talibani sau soldați nemți, și care, în ciuda aparențelor, oferă o libertate de mișcare și alegere peste medie. Un astfel de joc este Dishonored.

Creație a celor de la Arkane Studios (Arx Fatalis, Dark Messiah of Might and Magic), Dishonored își propune să exploreze cărări mai puțin bătătorite, reunind sub un singur acoperiș elemente caracteristice genului shooter, o doză serioasă de stealth, dialoguri și alegeri ce pot influența desfășurarea jocului, precum și deznodământul poveștii.

Și dacă tot a venit vorba de poveste, figura centrală a acesteia este Corvo Attano, garda de corp personală a împărătesei din orașul-stat Dunwall. Recent întors după o misiune diplomatică, Corvo este acuzat pe nedrept de uciderea împărătesei și aruncat în închisoarea orașului. Continuarea este previzibilă: pe parcursul jocului, eroul nostru va încerca să-și dovedească nevinovăția și să răzbune moartea împărătesei. Și, din păcate, în ciuda așa-ziselor răsturnări de situație, firul narativ din Dishonored se bazează mult prea mult pe clișee, fiind extrem de previzibil.

Totuși, povestea din Dishonored poate fi asemănată și cu o tablă de șah pusă la dispoziția jucătorului, manevrarea tuturor pieselor fiind lăsată aproape în întregime la latitudinea acestuia. Cu mici excepții, fiecare mișcare a oricărei astfel de „piese” alterează desfășurarea ulterioară a poveștii. O țintă ucisă într-o anumită misiune te poate scuti de o întâlnire neplăcută mai târziu, o replică corect aleasă poate deschide rute noi de acces către un obiectiv periculos, iar diferențele de abordare per ansamblu (acțiune sau stealth) pot duce la finaluri diferite.

De altfel, această libertate de alegere în privința modalităților prin intermediul cărora poți atinge obiectivele propuse de joc este principalul atu al lui Dishonored. Acest sentiment este amplificat și de uneltele și vrăjile pe care Corvo le are la dispoziție pe parcursul aventurii sale. Grație sistemului de Dual Wielding, eroul din Dishonored poate purta fie două arme (letale sau nu), fie o armă și o vrajă, acestea din urmă deblocându-se prin intermediul unui sistem ce implică colecționarea runelor presărate prin niveluri.

Pentru un nivel suplimentar de profunzime, unele arme beneficiază de mai multe tipuri de muniție (cu diferite efecte asupra inamicilor), existând de asemenea și diferite upgrade-uri pe care Corvo le poate instala în schimbul banilor colectați pe parcursul misiunilor. Mai mult, chiar și vrăjile și abilitățile pasive pot fi îmbunătățite, oferind astfel posibilitățile de a-l specializa pe Corvo într-un anumit domeniu sau, dimpotrivă, de a-i oferi cunoștințe de bază într-o arie mai largă de „activități”.

Din păcate, lăsând la o parte avantajele aduse de numeroasele opțiuni de gameplay, campania din Dishonored este mult prea scurtă: cele nouă misiuni ale poveștii pot fi terminate în circa 10-12 ore, chiar și atunci când alegi calea ceva mai anevoioasă a furișării. Jocul nu beneficiază de niciun fel de componentă multiplayer, singura opțiune pe care o ai pentru a mai stoarce ceva timp de joc din Dishonored fiind reluarea campaniei cu un alt stil de gameplay. Dezamăgitor, mai ales în condițiile în care titluri asemănătoare (Deus Ex: Human Revolution) oferă cel puțin dublul orelor de joc din Dishonored.

Ce pierde însă la capitolul durată de joc, Dishonored recuperează la impresia artistică. Jocul celor de la Arkane Studios este construit folosind Unreal Engine 3, însă nu detaliile de natură tehnică scot Dishonored în evidență.

Producătorii nu au făcut un secret din faptul că Dunwall are la bază Londra anilor 1600, iar acest lucru este evident în mai toate nivelurile jocului. Dishonored lasă impresia unui tablou în mișcare, fapt amplificat și de texturile realizate în stilul picturilor în ulei sau de fizionomiile exagerate ale personajelor din joc. Nu în ultimul rând, influența lui Viktor Antonov (același designer responsabil pentru „aspectul” lui Half-Life 2) este mai mult decat evidentă, peisajele și clădirile din Dishonored purtând aceeași amprentă a măreției decăzute caracteristică titlului celor de la Valve.

Dishonored avea un potențial imens: ambianța vizuală și numeroasele posibilități de abordare a gameplay-ului ar fi putut deschide drumul către un nou titlu de calibrul clasicelor de Deus Ex sau Vampire The Masquerade: Bloodlines. Din păcate, campania foarte scurtă și povestea mult prea previzibilă împiedică jocul celor de la Arkane Studios să atingă aceste culmi. În concluzie, nu ar trebui să ratați Dishonored, însă ar fi recomandat să așteptați scăderi de preț (sau promoții) înainte de a-l achiziționa.