Editorial CTP, după finala US Open!** „It`s just a game”?

Andy devine primul britanic după 76 de ani care se impune într-un turneu de Grand Slam. 
În  1936, Fred Perry câștiga atât  Wimbledon, cât și US Open.

Servește Andy. Nole izbește cu dreapta la retur din răsputeri, de parcă ar fi trimis în imensele tribune de la Flushing Meadows o minge cu autograf. O face pentru că picioarele, chinuite de crampe  musculare, nu îl mai ajută să alerge la încă un schimb ucigător de pe fundul terenului. Mingea ajunge o palmă afară, too long. Andy se uită după ea de parcă ar fi vrut să știe unde se mai duce o minge Wilson după ce setul, meciul și Openul US s-au terminat. Schițează un mic gest de aprobare cu mâna,  ca și cum ar fi fost un punct câștigător aproape oarecare și pare că vrea să se ducă să servească în continuare sau să meargă la scaun pentru pauza de ghem. Face câțiva pași în neștire, apoi se lasă pe genunchi cu capul în mâini. Niciun strigăt, niciun zâmbet, niciun gest de triumf. Când se îmbrățișează cu Djokovici, cad cu capul unul pe umărul celuilalt ca doi camarazi de linia întâi regăsindu-se în viață după bătălie.

Vedem un meci de box cu pumnii goi

Aici a ajuns tenisul.„It`s just a game”, spunea cândva, zâmbind, despre acest sport, Ilie Năstase. Cuvintele lui au căpătat luni-noapte un înțeles teribil. Numai la joc ca joacă nu te puteai gândi privind cele peste 4 ore de un-doi-uri ca la box, marcate de gemetele unor loviți în plex. Strămoșul tenisului, jeu de paume, se juca fără rachetă, cu mâna pe minge. După sute de ani, forța și viteza înfiorătoare a loviturilor șterg parcă rachetele și mingea de pe ecran și vedem un meci de box cu pumnii goi, ca în secolul XIX, care se termină numai când în picioare mai e doar unul.
„It’s just a game” va fi fost în capul lui Murray – adică am câștigat a game, un ghem, pe serviciul meu, urmez la retur, trebuie să mă concentrez, ce-i aia minge de meci, ce-i aia minge de Grand Slam?, un meci nu începe și nu se termină niciodată, ești în meci tot timpul,  trăiești scufundat în el. În loc să sară în tribună și să se îmbrățișeze cu echipa, Zombie Murray,  în ciorapi, chinuit de dureri, livid, îi întreba unde are o pereche de teniși de schimb în sacii cu echipament. Noi, cei îndrăgostiți de tenis, am văzut finala US Open cu sufletul la gură. Ne-am bucurat și ne-am întristat pe rând,  ca suporteri ai lui Nole și Andy. Am strigat și am sărit în fața televizorului.

Mai e tenisul doar un joc?

Spectacolul crâncen ne-a făcut fericiți. Dar Andy, condiționat fizic și psihic să învingă, de către vechiul cyborg al tenisului, Ivan cel Groaznic, depășit de propria voință, care-i lasă în urmă sentimentele omenești, nu mai știe să se bucure. Iar Nole, tetanizat de oboseală,  nu mai are nici puterea de a fi trist. Mai e tenisul doar un joc? Speranța că ar putea să mai fie mi-a dat-o, paradoxal, teribila Kinga Kong, gladiatoarea Serena Williams, care la capătul unei finale la fel de crunte cu Victoria Azarenka sărea țipând pe teren ca o fetiță în curtea școlii.

Partida dintre Murray și Djokovic a durat 4 ore și 54 de minute. Meciul a durat cu un minut mai puțin decât cea mai lungă finală de la US Open, care data din 1988, Ivan Lendl – Mats Wilander

Ultima victorie a unui britanic la un Grand Slam data din 1936, de la Fred Perry la US Open