Ștucan, despre moartea lui Jonah Lomu: „Aripa adusă de vânt care a luat rugby-ul pe sus”

Pentru un copil pasionat de geografie, Noua Zeelandă este locul de unde vine vântul. Petele acelea două, lunguiețe, pentru care trebuie să te apleci sub globul pământesc sunt la câteva degete de Antarctica. Degetele reprezintă de fapt mii de kilometri de apă. E oceanul, marele Pacific care în acele zone nu mai seamănă cu gigantul liniștit din poveștile lui Magellan. Oceanul cheamă vântul, tot el i-a adus și pe maorii, primii oameni care s-au stabilit pe insulele stâncoase cu 800 de ani înainte ca actorii din Stăpânul inelelor să ajungă acolo.

Adus de vânt a fost și Jonah Lomu. Ce a avut așa special, se întreabă, poate, cei care nu l-au prins jucând. Răspunsul e tot o întrebare. Gândiți-vă cum ați putea prinde vântul? Pentru a înțelege groaza celor care nu i-au putut sta în cale, închipuiți-vă un gigant de 1,95 metri și 120 de kilograme care aleargă spre voi cu 10,8 secunde pe suta de metri. Spre deosebire de sprinteri, aripa Jonah Lomu nu-și oprea alergarea într-o panglică întinsă pe linia de finiș. Energia lui kinetică se descărca în claviculele, în umerii și în plexul irlandezilor, galezilor, englezilor și scoțienilor care-i ieșeau în cale. Ei rămâneau întinși pe gazon, el se ducea mai departe purtat de vânt.

Priviți imaginile de mai sus. Sunt dure. Un puști de 20 de ani masacrează toate echipele din insulele britanice ieșite în cale la Mondialul din Africa de Sud de acum 20 de ani. Titlul filmulețului postat pe YouTube sună chiar așa: „Lomu produce carnagiu”. Printre zeci de sprinturi ireale, placaje distruse și eseuri aparent facile, există o  fază minunată la minutul 2.20.

Transferul de la Rapid nu-l obsedează pe Alex Dobre: „La asta mă concentrez”

22:11

Gândul prezintă Best of Marius Tucă Show – vineri, 19 decembrie, de la ora 20.00

22:00

Urmăriți-i pe cei doi scoțieni care accelerează la limita organismului lor pentru a-l prinde pe maorul cu numărul 11. Dacă nu ar fi vuietul publicului, acel „ooooooo” prelung și plin de așteptare care însoțea fiecare sprint al lui Lomu, scena ar avea ceva din comediile mute de acum 100 de ani. Scott, fratele celebrului căpitan Gavin Hastings, se aruncă într-un placaj disperat la glezne, aripa Craig Joiner se împiedică de el și se prăbușește peste colegul de film. E și un joc al numerelor în aceste imagini din arhivă. Numerele 13 și 14 sunt depășite, în fața lui Lomu iese chiar Gavin Hastings, leul naționalei scoțiene, celebrul număr 15. O baricadă umană împrovizată curajos în fața unei locomotive. Continuarea este inestetică. Hastings este risipit la pământ așa cum vântul nordului împrăștie puful ciulinilor.

Câteva minute mai târziu, Scott Hastings și Craig Joiner sar din nou la glezne, dar cum poți opri ceva ce nu poți prinde? Ca suflat de un descântec maor, Lomu alunecă neatins în terenul de țintă scoțian.

În semifinala cu Anglia, scena pulverizării s-a repetat iar și iar. Lomu a înscris 4 eseuri, dar două dintre ele sunt legendare. La primul, Mike Catt – un jucător imens – este lăsat într-o grămadă de oase, articulații și carne, mărturie crudă a trecerii băiatului venit de la capătul lumii. „Pe vremuri, când juca rugby în echipa liceului cu mingea culcată la subraț, Jonah râdea pur și simplu în fața apărătorilor care voiau să-l placheze frontal”, scrie azi Winston Aldworth, un fost coleg de echipă din tinerețe. În 1995, Lomu trecuse la alt nivel. Englezul din fața sa nu a văzut decât doi ochi negri scăpărând concentrați sub fruntea ciocolatie.

La ultimul eseu, bietul Catt este paralizat de o fentă din corp prin care Lomu își deschidea frecvent ușile spațiului. Apoi se lăsa în voia lui Tawhiri, zeul maor al vântului și al furtunii.  

În această dimineață, vestea că Jonah Lomu a făcut stop cardiac a venit ca o tornadă, prinzând brutal în vârtej frânturi de amintiri și sentimente de mult culese și lăsate de macerat. Reacțiile purtate în viteză de rețelele de socializare, pozele cu copii de 8-9 ani care-l plâng demonstrează că neozeelandezul a avut în el un sâmbure magic, aidoma lui Ayrton Senna, Michael Schumacher, Michael Jordan, Pete Sampras , Roberto Baggio, Cantona sau Romario, sportivi care au marcat anii 90.

Într-un interviu recent, maorul spunea că se teme de o moarte prematură, la fel ca tatăl său, însă voia să-și vadă copii mari. Lomu s-a consumat prea devreme. Avea 40 de ani și suferea încă din 1995 de sindrom nefrotic, o afecțiune pentru care a avut nevoie de un transplant de rinichi. La 7 ani după intervenție, în 2011,  corpul lui a respins organul primit de la un prezentator radio din Wellington. De atunci, Lomu a fost obligat să stea legat la aparatele de dializă, un blestem pentru jucătorul care pe vremuri galopa liber pe extremă.  

La nici 3 săptămâni după ce a sărbătorit câștigarea titlului mondial la rugby, Noua Zeelandă își plânge legenda. Nimeni nu mai are chef de Haka, ritualul ale cărui versuri au devenit mult mai brutale în epoca modernă:

Ka mate, ka mate
Ka ora, ka ora

„Tu mori, eu trăiesc” sunt versurile centrale, pământești, ale versiunii moderne. Acum 100 de ani, rugbiști neozeelandezi interpretau Ko Niu Tireni. Mult mai multă poezie străbătea versurile:

Furtuna din Noua Zeelandă e pe punctul de a izbucni
Vom rămâne fără frică
Vom rămâne cu spiritele înălțate
Vom urca la ceruri
Vom da zenitului noi înălțimi

La ultima Cupă Mondială, sud africanul Bryan Habana a reușit să egaleze recordul lui Lomu de eseuri la turneele finale, 15, însă doar atât. Habana are 32 de ani, Lomu s-a retras din națională la 26 de ani. Chiar dacă n-a câștigat niciodată titlul suprem, maorul a fost, clar, un rugbist venit din viitor.

Lomu a fost aripa adusă de vânt care a luat rugbyul pe sus. O poezie într-un sport brutal.