INTERVIU VIDEO | "Tinereţea e o stare de spirit, dar bătrâneţea ce o fi? Eu nu mă simt aşa bătrână". Are 90 de ani şi e campioană mondială de veterani la 10 km marş. Elena Pagu: "Unii oameni îşi fac cruce când mă văd alergând şi îşi spun: uite-o cum aleargă... în loc să meargă la biserică!"

25 dec 2016 5878 afişări Comentează şi tu Atletism
  • de Andrei PAL
  • operator video: Romică CROITORU
  • montaj: Graţian BĂLAN

Pe aleile unui parc din cartierul bucureştean Vitan, Elena Pagu ne demonstrează, după cum chiar ea susţine, că se poate trăi foarte bine şi la 90 de ani, fără medicamente. Mai mult de atât. Se poate chiar face sport, dar nu oricum, ci câştigănd medalii de aur. Într-una dintre cele mai tehnice probe ale atletismului: marşul.  La sfârşitul lunii octombrie, în Perth, Australia, Elena Pagu reuşea să câştige medalia de aur în proba de 5 şi 10 km marş. Nu sunt singurele medalii. Doamna Pagu are distincţii ce datează şi din 1991, dar şi mai îndepărtate. Le ţine pe toate expuse în holul casei sale, pe rafturi. În vitrina din sufragerie strălucesc în lumina soarelui o mulţime de trofee. Are pe măsuţa dintre fotolii, acoperită cu milieuri, cartea "Născuţi pentru a alerga", de Christopher McDougall. Titlu parcă inspirat din povestea doamnei de 90 de ani. De-a lungul discuţiei pe care Elena Pagu a purtat-o cu ProSport, aceasta ne-a dezvăluit că toate întâmplările din viaţă au direcţionat-o către mişcare, că s-a apucat de alergat cu puţin timp înainte de a ieşi la pensie, încercând să scape de o depresie, dar şi că pentru un vârstnic este esenţial să aibă mereu ţeluri de atins. O poveste de viaţă impresionantă, plină de dinamism. Începem interviul.

Ce a fost mai obositor, drumul până în Australia sau cursa propriu-zisă?
Drumul este destul de lung. 18 ore, cu escală. Noutatea lumii de acolo, a oraşului, a condiţiilor de desfăşurare şi de trai al cetăţenilor cărora li s-a oferit un anumit spaţiu mai generos în amplasarea locuinţelor lor. O stare psihică şi o notă de bonomie a australienilor... N-am întâlnit cât am călătorit. Un zâmbet valoarează foarte mult. Am fost cam singura dintre cele mai vârstnice, pentru ei asta fiind o notă foarte preţioasă. La noi, această tradiţie de mişcare, de alergare, de deplasare şi efort de acest gen... Tradiţia asta la noi este mai nouă. De asta, după competiţiile pe care le aveam, în momentul când vedeau vârsta pe care o am, se adunau în jurul meu şi mă felicitau, mă îmbrăţisau, stăteau la rând să mă fotografieze. A fost ceva nou!

Ce v-a impresionat?
Organizarea şi exigenţa cu care s-au desfăşurat aceste probe, toate probele disciplinei de atletism au fost urmărite şi pretinse cu o exigenţă foarte mare. Ajungi acolo de peste ţări şi mări şi te trezeşti că la a treia avertizare te scoate în afara pistei de concurs. Sunt amabili, cumsecade, drăguţi, generoşi, primitori, dar până la perfecţiunea executării probei. Pentru mine Australia a fost cu totul ceva nou. Am fost în foarte multe oraşe de pe glob, dar aşa o grandoare, aşa o masivitate a tot ce este oferit pentru cetăţean.... Poate că n-am remarcat eu, cine ştie. Mi-am făcut proba ca de fiecare dată. Cu un antrenament susţinut. Cu patru luni înainte am început mai frecvent să fac. O zi da, una nu. Fac într-o zi trei kilometri, într-o zi opt. în altă zi cinci. Mai ajungeam şi la zece kilometri. Ăsta era un antrenament mai rar, cam la două săptămâni. Bineînţeles, de fiecare dată, un om de 90 de ani şi peste, când pleacă la un antrenament trebuie să facă un efort.

În cât timp aţi terminat cursa şi câţi concurenţi au fost în total?
Cursa mea a durat... Cursa de 10 km a fost de o oră şi 31 de minute, cu opt minute mai puţin faţă de recordul anterior. Nu m-am silit foarte tare pentru că am avut nişte emoţii foarte mari şi m-am temut de o descalificare. Foarte curios, aici în ţară am avut timpi mai buni, nu ştiu ce a contribuit. Am scos 44 de minute. În alt concurs balcanic am scos numai 43. Recent. Nu ştiu... N-am fost la cea mai înaltă cotă a mea acolo. Nu am fost, dar asta a fost. Am făcut ceea ce am făcut. N-am fost foarte încântată de rezultat, dar totuşi am fost foarte apreciată şi felicitată. Un fel de răsfăţ care se oferă câştigătorilor.

Cu ce aţi rămas după această cursă?
Nu am ţinut neapărat la victorii şi la recorduri teribile. Am ţinut să mă menţin, ca formă şi ca mod de viaţă. Acesta este modul meu de viaţă. La care, probabil, n-am să renunţ atâtat timp cât mă voi păstra sănătoasă. Am făcut asta pentru... Hai să zicem, cu o notă de egoism, pentru mine, că este modul meu de viaţă. Am făcut-o pentru semenii mei vârstnici. Eu demonstrez ceva. Demonstrez că poţi să fii sănătos, cu mici scântei câteodată, nu pot să spun perfect. La 90 de ani nu mai eşti perfect sănătos, dar, în general, cu o notă de rezistenţă, de dorinţă, de entuziasm. Se poate trăi aşa până la 90 şi nu ştiu cât oi mai apuca eu pentru că deja am trecut de 90 de ani cu vreo patru luni, fără medicamente. Fără să stai numai în fotoliu şi să aştepţi să fii servit. Să nu mai aştepţi nimic. Aceste concursuri, pentru mine, sunt un reper în timp care mă fac să aştept , să doresc ceva. Să ştiţi, la 90 de ani nu mai doreşti nimic. Eu doresc să fiu sănătoasă, să mai pot demonstra că se poate până la 90 de ani fără medicamente. Nu trebuie să începi la 90 de ani, bineînţeles. Trebuie să începi mai repede şi progresiv.


"Nu am cuvinte să descriu sentimentul pe care îl ai când te-ai urcat pe podiumul lumii, pe locul întâi, şi auzi că îţi cântă imnul ţării ţie, iar sute de asistenţi de pe tot globul strigă 'Romania, Romania, Romania' şi aplaudă. Este imposibil să nu te înalţi, să nu fii fericit şi să lăcrimezi. Îţi conferă o stare foarte înălţătoare"

"Nu trebuie neapărat să alergi pentru a fi campion, eu nu mă gândesc la asta. Dar acolo, acolo fiind în cursă şi văzând că altul mă întrece... Din Franţa, de nu ştiu unde. Nu se poate! Trebuie să mă uit în ceafa respectivei şi să o depăşesc. Este un stimul, din foarte multe puncte de vedere este ceva foarte preţios. Pentru viaţă. Pentru tonusul general. Nervos, fizic, biologic, în toate sensurile"

Elena PAGU, 90 de ani


"De la 12 ani, am făcut şase clase complementare la Dumbrava Roşie. Pe urmă, nefiind capabilă să lucrez la câmp, părinţii m-au dat şi am făcut un liceu. De la Dumbrava Roşie până la liceu era o distanţă de şapte kilometri. A venit războiul, n-am vrut să stau la gazdă. Am mers pe jos 7 kilometri dus, 7 întors. Liceul se făcea opt ani. Opt ani am făcut acest lucru fără să stau la gazdă o zi, pe furtună, pe căldură, pe tot ce vrei"

Cum decurge pregătirea pentru o astfel de competiţie?
Înainte de compeţie nu fac un regim special. Trebuie să fiu odihnită în primul rând, să mănânc foarte puţin, ceva care îmi prieşte. Pot să mănânc înaintea unei competiţii un colţ de pâine, cu o cafea mică, tare şi îndulcită. Atât!

Cu doar atât puteţi duce cursa până la capăt?
Da, bineînţeles. Oricât de lungă. Nu am nicio problemă. Nu trebuie să îmi încarc stomacul, nu trebuie umblu după ceva special. Pun mâna pe ceva, am mâncat puţin şi plec.

Cât alergaţi?
Fac o încălzire uşoară. Nu o încălzire foarte mare pentru că eu fac curse lungi şi te mai încălzeşti şi pe parcursul cursei. De obicei eu pornesc încet, rămân chiar printre ultimele din colectivul care aleargă. Pe urmă, bineînţeles, că recuperez. Mă caracterizează aşa ceva pe mine. Să pornesc moderat şi să reuşesc să mai accelerez cursa.

Haideţi să o luăm cu începutul pentru că observ în spatele dumneavoastră că aveţi o mulţime de premii şi medalii. Ce v-a determinat să începeţi să alergaţi şi la ce vârstă?
Cum să vă spun... Eu am avut un fond de mişcare. De la 12 ani, cam aşa, am făcut şase clase complementare acolo unde am locuit, la Dumbrava Roşie în judeţul Neamţ. Pe urmă, nefiind capabilă să lucrez la câmp, părinţii m-au dat şi am făcut un liceu. De la Dumbrava Roşie până la liceu era o distanţă de şapte kilometri. A venit războiul, n-am vrut să stau la gazdă. Sunt un tip foarte voluntar şi puţin cam coleric, probabil. Am mers pe jos şapte kilometri dus, şapte întors. Liceul se făcea opt ani. Opt ani am făcut acest lucru fără să stau la gazdă o zi. Pe furtună, pe căldură, pe tot ce vrei. Şi, bineînţeles, că asta mi-a creat un fond de mişcare.

Şi apoi?
După aceea am stat un an acasă, am vrut să fac artă dramatică. Pe urmă m-am făcut funcţionară, dar ca funcţionară... Era trecerea aceea la comunism, un fel de dictatură. Unei femei de 19 ani, un şef putea să-i ceară să vină să ia nişte situaţii noaptea, la telefon, să facă nişte lucruri care o puneau într-o situaţie foarte delicată. Eu i-am spus unui şef de al meu 'Eu nu mai rămân aici, mă fac tractoristă', iar şeful meu, care era un basarabean, îmi spune mie 'Măi, femeia frumosa, tu nu poţi să fi tractoristă, tractorist e o treabă grea. O să apară şcolile ca ciupercile'.

Şi ce-aţi făcut?
A apărut o şcoală la Satu Mare, de surori, de ocrotire. De cadre medicale. Dar pentru că cererile erau puţine, erai acceptat şi cu patru clase primare. Eu am ales specialitatea de ocrotire, care presupune profilaxie. Pentru copiii mici, de la naştere şi până la trei ani. Şi m-am dus la Satu Mare. Acolo, colegele mele erau foarte divers şcolite şi am început să le explic, după planşă şi mulaje, tot ce puteam să le explic pentru a înţelege fiecare după pregătirea şi posibilităţile de acumulare. Când au văzut că eu fac asta şi sunt binevoitoare mi-au dat, imediat, o jumătate de normă ca instructoare. După aceea am făcut şcoala şi m-am făcut asistentă de ocrotire. 14-15 curse pe zi, pe teren, în Satu Mare. Eu mergeam cu un doctor care răspundea de o circumscripţie şi avea şi în afara oraşului teritoriu. M-a mai dus el pe bicicletă cât m-a dus până acolo, dar la un moment dat mi-a spus 'Nu te mai duc pe bicicletă. Îmi gâdilă părul la nas şi eu nu te mai duc pe bicicletă'.


"Aveam copiii în observaţie. Mers mult, foarte mult. Pe urmă, m-am mutat în Bacău. Aici nu erau distanţele atât de mari, dar începea urbanizarea. Începuseră să se facă blocurile cu zece etaje. Se punea lift, dar Leliţa Ioana care venea de la Poplaca nu ştia cum se face cu liftul. De cele mai multe ori, la început, lifturile erau blocate. Urcă-te până la etajul zece la blocul 14, până la etajul nouă la blocul 13. Blocurile erau în şir, pe o stradă, distanţa nu era mare. Dar asta m-a obligat pe mine să fac nişte urcuşuri în fiecare zi. Sigur că eu am avut şi o formulă de a-mi executa obligaţiile foarte eficientă. Nu precupeţeam timpul"

Elena PAGU, 90 de ani


"În România, oamenii îşi făceau cruce şi ziceu 'Ia uite, uite cum aleargă, în loc să se ducă la biserică! Ce e cu asta?' Dar lumea a început să mă cunoască. În tramvai vin la mine şi-mi zic: "v-am văzut la televizor!"

Care a fost momentul în care v-aţi hotărât să mergeţi la competiţii?
Am făcut asta 34 de ani cu dăruire, cu conştiinţă. Un cadru sanitar, dacă nu are conştiinţă profesională trebuie plătit să stea acasă. Eu am mai şi chiulit, dar nu mi-au rămas treburi pentru care să-mi fac mustrări de conştiinţă. Mi-am facut datoria 34 de ani. Când am ieşit la pensie, la 55 de ani, am stat câteva zile acasă, iar după aceea am fost repede la direcţia sanitară şi am făcut cerere să mă repună în serviciu, să muncesc până la 57 de ani. Totuşi a trebuit să ies la pensie, am ieşit şi mi-am pus casa la punct, prin sertare, peste tot... Ce să mai fac? Între timp mi-a murit şi soţul, am stat cinci ani singură. Ce să mai fac? Am făcut un sindrom depresiv uşor, de început, şi am zis 'Mă apuc de alergat'. Întâi am alergat. Alergam pe marginea unei păduri, mă întâlnea lume cunoscută şi când mă vedeau că alerg îşi spuneau 'A înnebunit madamme Nichifor. Uite-o, aleargă de nebună'. Până când, probabil că lumea, nu ştiu ce se gândea atunci, dar nu era obişnuită cu stilul acesta de activitate. M-am mutat la Bucureşti, am intrat într-un colectiv de alergători, şi încet-încet am început să cutreierăm pământul. Pentru că, şi pe timpul lui Ceauşescu aveam uşurinţa să trecem peste hotare. Primele competiţii în afara ţării au fost în Cehoslovacia. Pe urmă au început să se repete: cele de pistă, cele de sală. Europene, balcanice, naţionale...

Vă spun este vorba de o activitate care te obligă şi la o preocupare de ordin psihic. Aştepţi ceva, speri ceva, doreşti ceva. Şi la o activitate fizică, una care te serveşte şi din celelalte puncte de vedere: somatic, biologic şi social. Vezi anumite lucruri, te mai informezi, mai faci şi puţin turism. Eu am văzut cele mai mari muzee. Şi nu o dată. Acum nu ştiu ce o să mai fac, vă spun sincer. Ieri am alergat şi am luat cu mine o persoană care are un sindrom ce o obligă să se îmbete câteodată. Dar nu este o alcoolică. Uneori e bine să se îmbete (n.r. Dipsomanie). Eu i-am spus 'Am să te iau cu mine, mă ţin de tine şi ai să uiţi de treaba asta în timp. Sau, în orice caz, se va repeta la distanţă mai mare de timp'. Şi am alergat cu ea. Ea a mers la un tempo de rulaj, eu m-am dus mai repede înaintea ei.

Cum vă percepe lumea? Ce spune când vă vede, la o vârstă atât de înaintată, pe stradă alergând?
Tradiţia noastră este mai nouă faţă de alte ţări. De exemplu, în Cehoslovacia când te vedeau că alergi, lăsau coşurile de la piaţă jos şi te aplaudau. La noi, când mă vedeau pe mine alergând pe cărările noastre, că nu numai pe şosele şi în parcuri alerg, îşi făceau cruce şi ziceu 'Ia uite, uite cum aleargă, în loc să se ducă la biserică. Ce e cu asta?'. La început, acum, când această mod de viaţă a fost prezentat, mai aplaudă. Lumea a început să mă cunoască. În tramvai vine şi îmi spune încetişor 'V-am văzut la televizor'. Pe urmă vine unul care vorbeşte mai tare, are şi el ceva de spus. Nu e chiar comod, dar sunt, totuşi, bucuroasă că lumea a început să înţeleagă eficienţa mişcării.

"Odată, la Riccione, am făcut 5 km pe pistă. Acolo a fost o alergătoare care avea vârsta mea, trecută de 80 de ani. Îmi spunea că a născut şase copiii care trăiesc şi are toţi dinţii în gură, dar că aleargă de nu ştiu când. La 5 km m-a întrecut, a urcat pe podium, locul întâi. Eu, locul doi"

Cum reuşiţi să fiţi atât de perseverentă? Ce vă face să vreţi în continuare să alergaţi?
În primul rând, am convingerea că starea mea se datorează, în foarte mare măsură, mişcării. Am această convingere, fără niciun fel de comentarii. Dar, să nu credeţi că eu nu fac un efort destul de mare să mă ridic din pat la 6:30, să-mi fac ceva uşor de mâncare, să gust ceva, să mă îmbrac şi să plec. Sau să mă duc până la Padurea Băneasa. Vara, neapărat. Acolo sunt distanţe măsurate. Una este de 2 km jumătate, nu este nici foarte multă lume.

Şi din acest motiv faceţi antrenament dimineaţa?
De asta eu fac aceste antrenamente dimineaţa. Pentru că intervin şi alţi alergători, cărucioare cu copii, oamenii care se plimbă. Fac şi aici, lângă parcul meu, dar aici fac numai seara. Nu ştiu cât măsoară parcul, dar cred că în jur de 300 de metri turul. Fac cam 15 tururi. Le număr. Mă duc dimineaţa, nu pot merge după-masa. Dacă am alergat dimineaţă, eu pot să fac orice activitate în casă. Dacă am lucrat în casă ceva şi vreau să mă duc să alerg, nu mai pot. Nu-mi vine. Nu-mi mai vine să plec şi să mă mişc. Eu trebuie să fac un efort de voinţă, în primul rând. E prima condiţie. Să nu devii leneş. Pe urmă, să fii atent cu ceea ce mănânci. Să nu te gândeşti numai la carne şi, eu ştiu la mai ce. Nu se poate. Trebuie şi vegetale şi crude care au vitamine. Odihna... La vârsta de 90 de ani există un somn biologic de patru, cinci ore pe noapte.


"Născuţi pentru a alerga". Cartea lui Christopher Mcdougall, zace, pregătită să fie răsfoită, pe milieul mesei din sufragerie.

Spuneaţi că lumea care vă vede pe alergând vă consideră prea bătrână pentru acest lucru. Dumneavoastră cum vă simţiţi?
(râde) Ce să vă spun... Se spune că tinereţea este o stare de spirit, dar bătrâneţea ce o fi oare? Eu nu mă simt chiar aşa de bătrână. Ăsta e adevărul. Dacă nu mă doare nimic, dacă mănânc de trei ori pe zi, cam raţional. Nu mai am aşa un apetit... La 90 de ani nu prea îţi vine să te apuci să mănânci, cu un apetit provocator. Trebuie să mănânci pentru că trebuie să te hrăneşti. Atunci, o alimentaţie diversificată, raţională şi cu grijă.

Revenind la medaliile din spatele dumneavoastră. Care a fost primul concurs câştigat de dumneavoastră?
Eu înainte am făcut alergare, nu marş. Marşul este o disciplină care pretinde, comportă, o anumită tehnică să ştiţi. La început am alergat.

Dintre toate medaliile, care vă este cea mai dragă?
Aveam, despre mine, impresia că nu sunt o alergătoare. Eram la locul meu, modestă. Dar odată, la Riccione, am făcut 5 km pe pistă. Acolo a fost o alergătoare care avea vârsta mea, trecută de 80 de ani. Îmi spunea că a născut şase copiii care trăiesc şi are toţi dinţii în gură, dar că aleargă de nu ştiu când. La 5 km m-a întrecut, a urcat pe podium, locul întâi. Eu, locul doi. A fost pe urmă cursa, în afara stadionului, de la 10 km. Eu alergam, bineînţeles, corect, cu atenţie, destul de tare să nu rămân prea în urmă. Îmi spune profesorul Rugină de pe margine 'Mai ai două tururi şi jumătate. Poţi să o întreci pe Miriam!'. Cea care era înaintea mea. Am spus 'N-o întrec, o omor!'. Am tras, am tras şi am întrecut-o. Am luat locul întâi, dar, ca să vedeţi ce înseamnă să fii un alergător pasional. M-am întâlnit cu ea în 2009, la Lahti, în Finlanda. Bineînţeles, eu ştiind lecţia că pot s-o întrec, am întrecut-o, dar Miriam n-a mai vrut să se urce pe podium cu mine, pe locul doi. Ca să vedeţi cât e de imprimată ambiţia aceasta, regretul că n-ai fost pe primul loc. Am întrecut-o de două ori. Am avut şi un îndrumător de foarte bună calitate care m-a ajutat şi m-a stimulat, căruia ţin să îi mulţumesc din toată conştiinţa mea, din tot cugetul. Îi mulţumesc şi fac chiar şi o plecăciune.

Cum decurge pregătirea dinaintea unei competiţii?
Pregătire fizică şi profesională. În primul rând trebuie să te înscrii, treburile astea se fac pe cale electronică. Să găseşti un loc pentru cazare, să te orientezi, să cauţi un loc cât mai aproape de stadion. Cât mai convenabil ca preţ, cât costă. Să trimiţi bani. Nu orice om, cu o pregătire mai modestă, poate să facă lucrurile astea.

Revenind la rutina dumneavoastră de antrenament. Care este diferenţa între o zi normală de antrenament şi cea dinaintea unui concurs?
Să spun drept, e o deprindere, un lucru pe care îl faci în mod repetat de atâtea ori nu mai e ceva special. Un concurs poate fi ca şi un antrenament. Un antrenament cu tempo de concurs. Antrenamentul poate fi un mers de rulaj, mai lejer, mediu. Poate fi chiar un tempo de concurs. Sigur că, într-un concurs mondial, cum a fost acum, am avut nişte emoţii cum n-am avut în viaţa mea. Foarte emoţionată. E prima dată când m-am speriat de faptul că sunt emoţionată. Emoţiile sunt creatoare, dar nu întotdeauna.

"Un om vârstnic îşi doreşte o rezistenţă pentru sănătate. Dar nu începi la 90 de ani. Începi măcar când ai ieşit la pensie. Trebuie să existe o preocupare permanentă, cu convingere. Eu demonstrez, trec direct la activitate. Iau pe cineva cu mine. Aşa ar trebui să fie oamenii... Să-i ducă de mânuţă pe unii"

Cum reuşiţi să treceţi peste emoţia unui concurs?
În primul rând, e vorba de ceva raţional, care nu are efect întotdeauna. Treci peste emoţii în momentul când a sunat startul. S-a terminat! Atunci nu mai gândeşti aşa. Îţi iei tempoul tău de mişcare şi raţiune. Să merg corect, să merg repede. Emoţiile sunt înainte, sigur că da.

Credeţi că reprezentaţi o motivaţie suplimentară pentru generaţia tânără?
Copiii sunt foarte voluntari, foarte răsfăţaţi. Trebuie, cu mare stăruinţă lângă ei, să facă ceea ce trebuie. În cazul unui om vârstnic este altceva, un om vârstnic îşi doreşte o rezistenţă pentru sănătate. Dar nu începi la 90 de ani, începi măcar când ai ieşit la pensie. Trebuie să existe o preocupare permanentă, cu convingere. Eu demonstrez, trec direct la activitate, iau pe cineva cu mine! Aşa ar trebui să fie oamenii! Să-i ducă de mânuţă pe unii. Se mediatizează foarte puţin acest mod de viaţă. Puţin, reclamele costă foarte scump! Nu ştiu cine şi cum trebuie să le plătească. Ar trebui să existe sponsori pentru o grupă de vârstă mai înaintată... Sunt foarte puţini oameni care înţeleg că asta e necesar şi pentru bătrâni. Mijloacele materiale sunt destul de reduse.

În final, puteţi oferi câteva sfaturi celor tineri, celor bătrâni, care vor să facă mişcare?
Deşi pare uşor şi simplu, nu este. Trebuie să fii foarte ferm şi foarte consecvent să faci aşa ceva. Să-ţi respecţi programul! Îl fixezi şi nu îl schimbi cu niciun motiv. În ziua cutare trebuie să alerg? Alerg! Nimic altceva. Trebuie să mă trezesc la ora X. Mă scol şi mă duc! Numai dacă plouă foarte tare, numai dacă-i foarte frig, dacă, eu ştiu, mă doare o gleznă, am o suferinţă fizică ce nu îmi permite să fac efort, nu trebuie să fac. Trebuie să aştept, să revin, să mă controlez şi atunci să fac. Nu este foarte simplu şi uşor. Am spus, trei factori. Să nu devii leneş, să te hrăneşti conştiincios, diversificat, hrănitor.

E lecţia pe care o doamnă de poveste ne-o oferă tuturor. E o lecţie despre cum să îţi întreţii pasiunea pentru alergare până la o vârstă apreciabilă, e un model despre cum o fată a trecut cu bine prin labirintul întortocheat al vieţii şi al războiului. Povestea doamnei Elena Pagu nu e doar o injecţie cu moral pentru toţi sportivii care la un moment dat au garda jos, ci e o lecţie pentru noi toţi. O lecţie de altruism, generozitate, respect, determinare şi voinţă. Elena Pagu, o campioană mondială, la 90 de ani.

http://www.prosport.ro/video/alte-sporturi/atletism/interviu-video-tineretea-e-stare-spirit-batranetea-ma-simt-batrana-90-ani-e-campioana-mondiala-veterani-10-km-mars-elena-pagu-unii-oameni-isi-fac-cruce-ma-vad-alergand-isi-spun-uite-alearga-loc-16033681
16033681
comments powered by Disqus
Versiune selectata: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.

ULTIMA ORĂ
Cea mai MARE PROVOCARE din ultimii 30 de ani pentru Rusia. Decizia care dă startul unui RĂZBOI TOTAL la granişele României. Reacţie de ULTIMĂ ORĂ a MOLDOVEI