de Andru NENCIU
Dănuț Simion (32 de ani) a devenit un caz emblematic pentru sportivii români care-și croiesc un drum în viață după retragerea din sport. Multiplu campion național la lungime și medaliat cu aur la Europenele de tineret, fostul atlet a știut când să pună stop elanului. S-a retras din activitate fără să clipească, la doar 25 de ani, optând pentru o profesie în care și câteva dintre calitățile sale motrice – rezistența, suplețea sau îndemânarea – i-au deschis ușa spre o structură a statului. Paralele se pot face ușor: dacă în trecut fostul sportiv de la Rapid își valorifica forța, viteza și detenta sărind peste 8 metri la groapa cu nisip, acum în pregătirile specifice meseriei sale marșează pe alte „acrobații”: sărituri de la mare înălțime, sărituri din elicoptere și încercări de toate soiurile. Pe scurt, Simion lucrează la Brigada Antiteroristă din cadrul Serviciului Român de Informații, cea care asigură intervenția anti/contrateroristă la nivel național, dar și securitatea aeroportuară pe toate cele 16 aeroporturi civile din țară, precum și securitatea zborurilor companiilor românești de aviație. Sau altfel spus: un tip căruia i-au plăcut acțiunea și riscul își întreține în continuarea vie pasiunea într-un alt mediu. Într-o zi de iunie nici prea caldă, dar nici prea răcoroasă, Dănuț Simion a acceptat să vorbească pentru ProSport despre călătoria sa pe stadionul de atletism și trecerea către o lume în care susține că și-a găsit liniștea.
Simion, la un antrenament pentru ProSport, în echipamentul României FOTO: Ciprian APOSTU
Începem abrupt. De fapt, Dănuț începe abrupt. Imediat după Revoluție, puștanul merge în pasul ștrengaruui de la școală spre alimentară, de la alimentară spre casă. „Înainte se făceau selecții în școli, venea un antrenor sau un profesor și se efectuau testele pe niște serii pe 30 de metri. Eu nu m-am clasat printre primii trei elevi, dar am ajuns până la urmă la atletism în Slobozia, orașul meu natal. Dar după numai două săptămâni m-am ales cu o pneumonie, eram mic și nu m-am mai dus la atletism, mama fiind cadru medical. S-a speriat și mi-a interzis să mă mai duc la fugăreală”, deschide fereastra larg spre trecut Simion. Întâlnirea cu acul de seringă n-avea cum să-l determine să se lase de sport și școlarul din Slobozia abia începea o cursă fără sfârșit prin întortocheata viață de sportiv român al anilor ”90. „Pneumonia a trecut, recuperarea a decurs bine și în următorul an un vecin mi-a zis să mergem să alergăm la stadion. Așa m-am reîntors pe teren, dar doar pentru o perioadă scurtă”, mai aruncă Dănuț o privire nostalgică prin tunelul amintirilor. Pretinde că era genul de copil căruia nu i-ar fi inhibat elanul spre joacă și sport niciun tsunami și a spune că a încasat cu demnitate fiecare palmă de urs primită de la viață.
20 de intervenții chirurgicale a suferit la brațul drept Dănuț Simion. „Mulți prieteni mă întreabă: >”. FOTO: Ciprian APOSTU
„Era ca o gâlmă, iar doctorii m-au anunțat că au fost foarte aproape să-mi taie mâna”
Pneumonia a rămas doar pe biletul de ieșire din spuital, dar ghinionul a plutit din nou deasupra prichindelului cu inimă mare și avea să se prăbușească exact pe capul lui. N-a mai fost vorba despre o infecție la plămâni, ci despre o altă problemă. O problemă căreia nu i se găsea leac la început. „Îmi apăruse un chist pe brațul drept, unde am suferit nu mai puțin de 20 de operații. Am făcut un chist pe os, care creștea permanent și tot timpul scobea în el. Era ca o gâlmă, iar doctorii m-au anunțat că erau foarte aproape să-mi taie mâna la un moment dat. M-am infectat, eram în clasa I. Una după alta o cosea și iar o desfăcea. Iar o închidea, am avut furtun, m-am chinuit, dar nu mi-au mai tăiat mâna. Mi s-a zis mai apoi că o bacterie cauzase toată problema și am ajuns de uite cum arată”, își suflecă mâneca Simion. O cicatrice cât o minge de oină i-a rămas prietenă toată viața, dar întâlnirea cu paturile albe de spital l-a convins că poate trece peste orice obstacol. Așa a ajuns în postura în care atletismul să îl cheme din nou cu gesturi largi. „Am stat câteva luni prin spital, m-am refăcut, n-am avut probleme. După pneumonie am suferit treaba asta și pe urmă m-am dus din proprie inițiativă la CS Slobozia, unde erau concursuri școlare”.
Milionul, salina și sarea: „Ce crezi? Ajung acasă și nu mai aveam banii”
Și pentru că premiile au darul mereu de a-i ispiti pe copiii care-și desenează în minte cercuri olimpice, și Dănuț își vedea munca împlinită. Făcea trecerea de la Brifcor spre Fanta, de la Drăgășani și RoSprint spre Puma și de la o adresare pe un ton lătrat „de ce alergi tu, mă? Să prinzi autobuzul?”, la o voce mieroasă a prietenilor cu spirit de observație dezvoltat „Bravo, mă, copile!”. „Așa am ajuns să câștig o geantă! Îți dai seama!? O geantă! Luam o geantă cu șosete, ciocolată, creioane sau o geantă cu un suc, niște amănunte care m-au motivat. Nu știam prea multe, nu aveam o probă făceam de toate: triatloane, pentatloane, crosuri. Am alergat și la crosuri în salină și am câștigat. Și după ce am câștigat, am primit un milion de lei în plic. Deja îmi fugea mintea la ce voi face cu banii”. Introul povestirii e rupt parcă dintr-o genială comedie cu mari actori români, iar finalul monologului l-ar trasforma pe Simion oricând și într-un bun candidat la Teatru.
„Dar ce crezi!? Ajung în oraș. Mă întorc acasă. Acasă nu mai erau banii. Îmi furaseră banii niște colegi. Și așa practic primul premiu s-a dus. Știi cu ce am rămas din toată treaba asta? Din salină luasem și un drob de sare, care-mi rupsese spatele până acasă, și așa am umplut toată casa de sare. Au râs ai mei, dar ne-am consolat cu sarea”. Sarea și piperul în cariera unui puști care alerga de-și rupea pingelele era picurată și cu astfel de întâmplări. Și cum în anii 90 ți se fura și zahărul din ceai pentru un moment de neatenție, băiatul din Slobozia rămânea cu un gust sălciu, dar mergea mai departe. Așa s-a gândit că e cazul să părăsească ușa părintească. Cu pieptul bombat și bărbia ridicată, Simion avea să ajungă mai întâi la Steaua, apoi la Rapid, dar drumul până spre București a trecut prin… aflăm în cele ce urmează.
S-a trezit cu o cioară moartă în pat! A fost cusut de pat și vopsit pe față cu cremă de pantofi
„Din oraș am plecat prin clasa a 9-a, dădusem examen, am intrat la mate-fizică. Dar pentru că niște colegi plecaseră înainte la Câmpulung, printre care și Bolozan (n.r. – Vasile Bolozan, fost atlet), un prieten de-al meu, n-am mai ținut legătura cu el. L-au întrebat dacă mai sunt sportivi talentați, le-a plăcut de mine, m-au chemat și m-am dus. Era singurul liceu cu profil de atletism din țară, nu știam de bani la vârsta aia și așa am ajuns la un liceu de profil sportiv. Erau adunați din toată zona, în incintă era amplasată o curte mare, cantina, internatul, sala. Era o viață ca la armată: la 6 dimineața mă trezeam, apoi ore, masă, antrenament. Noaptea se închidea și avea grijă de noi un pedagog”. O perioadă de râsu’-plânsu’ în care Simion a învățat cum să scape de tot felul de capcane puse pe la colțuri de băieții mai mari, posesorii unor repertoriu de glumițe de internat. Când nu banchetuiau până a doua zi, se țineau de șotii: „La început am stat la ultimul etaj și îmi era frică să dorm seara pentru că se făceau tot felul de poante nesărate. Am fost cusut de pat, am fost vopsit pe față cu cremă de pantofi și spumă de ras, iar într-o noapte m-am trezit lângă mine cu o cioară moartă! N-aș vrea să trăiască nimeni acea senzație. Apoi m-au mutat cu un etaj mai jos, unde erau campionii. Alte aventuri și pe acolo: am prins pat la geam și dormeam cu fesul pe cap pentru că se făcea mereu curent din cauza unui geam crăpat”. Cum-necum, Dănuț parcă era gata de o aventură în Legiunea Străină în urma „torturilor” suportate la Câmpulung, dar a mai pus un pas pe treapta performanței.
Steaua și somnul. A dormit într-o magazie. „Nu avea geam, doar o aerisire cu un placaj peste”
Vântul carierei l-a dus apoi în curtea unui club de renume în atletism, un leagăn sportiv în care s-au dezvoltat performeri de soi: CSA Steaua. „De la Câmpulung am ajuns la Steaua. O perioadă am stat la CSȘ 4, într-o cameră între etaje. Practic, era o magazie de depozitare, de 2 metri patrați și înaltă de 10 metri, fără geam, doar cu o aerisire cu placaj peste. La un moment dat, am stat chiar cu George Boroi în apartament, actualul șef al clubului. Pe urmă am mai stat cu Alejandro Argudin (n.r. recordmenul României la 400 m garduri) și cu Adrian Ghioroaie (n.r. – actual antrenor la Universitatea Auburn din Statele Unite)”. Simion și-a legat destinul însă de CS Rapid, un loc în care i-a fost și bine, și rău în același timp. Ar putea povesti ore în șir despre pățaniile din maioul vișiniu, cum își tempera elanul să nu se ciocnească de perete sub tribuna a doua, cum știa orice copac din Poiana Brașov și cum îi cunoștea pe toți cei 101 de câini comunitari pe care-i îndesa ca pe niște curcani.
Exercițiile la bară fixă l-au tentat mereu, dar spune că o carieră în gimnastică ar fi fost prea dificilă FOTO: Ciprian APOSTU
Cum și de ce ai ajuns de la Rapid la Steaua? Ajunsese o prietenă de-a mea, Elena Anghelescu, și inițial nu m-am dus, nu m-a interesat. Dar ulterior, la Steaua, începusem să progresez, și am ajuns la Nea Zaharia (n.r. – președintele clubului CS Rapid și antrenor de atletism). Se afla pe final de carieră și voia sa aiba si el un săritor. M-am dus la Rapid și din cauză că nu primeam nimic de la Steaua, deși eram campion. Nici măcar o amărâtă de indemnizație. Și așa m-am hotărât să fac o schimbare.
Și te-a antrenat pe tine. Bine, rău? Bănuiesc că bine din moment ce ai ajuns să sari peste 8 metri și să te bați cu atleți precum Bogdan Tudor și Bogdan Țăruș. La început a fost OK, noi stăteam mult în Poiană, Geta iubea câinii, îi știam pe nume.
Cine e Geta? Geta, nevasta lui Zaharia. Ea iubea câinii vagabonzi. Dădea milioane pe câinii ăia! Plecam cu portbagajul plin de mâncare pentru câini, stăteam pe timp de vară numai în Poiana Brașov. Nu neapărat să facem noi mare performanță, nu le plăcea lor în București. Cel puțin în ultimii trei ani eram singur în Poiană. Un singur sportiv și vreo 10 oficiali din cadrul clubului. Eu mă antrenam ca prostul.
Și când te aflai în București unde te antrenai? La Rapid? E o sală mică acolo, nu pentru atletism, sub tribuna a doua. Sunt stâlpi, nu poți face prea multe, dar a făcut Zaharia un teren de tenis și un centru de refacere, un bazin și o saună. În sala de sub tribună sunt două culoare și o groapă.
Și săreai acolo? Să-ți spun ceva înainte să-ți răspund. Deși eram campion și medaliat la competiții internaționale, au fost momente când deveneam copil de mingi la tenis pentru unul sau pentru altul. De sărit acolo… Eu nu prea puteam, fetele mai puteau. Eu nu aveam cum să sar prea mult, pentru că îmi era frică. Dacă întindeam mâna, atingeam tavanul, plus că aveam peretele în față. De la prag până la perete erau vreo 7 metri și un pic, pentru că te mai duci cu picioarele în față la lungime. La Rapid agrementul era principal lucru. În fiecare an, la Rapid se serbează ziua clubului. Actualul președinte, Vali Ionescu, nu m-a invitat niciodată, deși am adus și eu niște titluri în club, am obținut niște performanțe și mi-am rupt picioarele pe stadion la 30 de grade Celsius când ei stăteau în birou cu aer condiționat în Poiana Brașov.
Într-un mediu incompatibil cu marea performanță, Simion a început să simtă pe la 20 de ani și un pic că bate pasul pe loc. Din cauza infrastructurii și a lipsei de inițiativă a unor factori de decizie nu i se întrezărea niciun viitor. Stătea cu ochii pe tavan în nopțile lungi și îi străfulgerau prin minte tot felul de idei îndrăznețe. Nu legate de sport. În același timp însă ghearele fricii îi sfâșiau orice tentativă de evadare din treningul cu însemnele României. În urmă cu un deceniu, regretatul fotbalist suedez Klas Ingesson povestea că după ce s-a retras din activitate, făcea nopți albe. Nu putea să ațipească și se întreba: „Ce n-aș da să mă mai sune acum ziaristul care mă bătea la cap de-a lungul întregii carierei!”.
„La un moment dat ți se ia, stăteam în cantonamente singur luni de zile. Din aprilie toată vara, apoi din septembrie până în decembrie. Știam tot mișcă acolo: stăteam cu îngrijitorii de câini, spălam mașini, n-aveam ce să fac. Joi pleca Mihai Zaharia și se întorcea duminică. Și eu ce pregătire mai făceam!? Oamenii voiau performanțe, dar nimeni nu se implica. Toată lumea mă contesta pentru că eram inconstant în elan, că depășeam pragul, însă nimeni nu știa că eu nu făceam o pregătire tehnică specifică. Se întâmpla să merg de multe ori la competiții direct, fără să fac vreo săritură. Abia acolo erau primele elanuri, primele sărituri”. Simion și-a lățit zâmbetul pentru proba de lungime, deși în copilărie i-au surâs și alte specialități. S-a bazat pe simțuri și a analizat contextul. „Am titluri la viteză, am titluri și la garduri, am vreo două medalii, dar nu aveam viitor. M-am gândit și eu! Să mă bat cu atleții de culoare la garduri sau în proba de 100 m!?”. Pentru egalitatea de șanse a concurat cu oamenii de pe toate meridianele, dar și-a pus pofta-n cui până la urmă. A revenit mereu la prima dragoste, proba de lungime, și a încercat să-și cizeleze tehnica. Ce a urmat vă întrebați și când a apărut progesul? Aflăm în curând.
FOTO: Ciprian APOSTU
Danuț Simion poartă la pantof măsura 48, iar pragul în atletism are 20 centimetri. „Port 48, asta înseamnă 31 de centimetri”. Avantaj sau dezavantaj? „Pe de o parte e un avantaj pentru că am trambulină, dar trebuie să bat mai pe la 17-18. Cele mai bune sărituri au fost depășite de-a lungul timpului. Cred că totul ține foarte mult de pregătirea specifică, de care nu prea făceam. Singur nu prea puteam să fac. La tot ceea ce făceam era perfect, daca nu mă corecta nimeni”
Un rol important în viața și în cariera ofițerului cu abdomen decupat din manualele de anatomie l-au avut părinții săi și Nea Maty. „Le mulțumesc părinților mei care m-au sprijinit mereu și au făcut eforturi ca să nu îmi lipsească nimic. Profesorul Ion Mateoiu, Nea Maty cum îi spune toată lumea, a fost ca un tată pentru mine și s-a aflat alături de mine în orice moment. Și când am fost campion, și când nu am mai făcut nimic. În prezent avem aceeași relație de prietenie”
Simion, la 8 metri. Doctorul american Gideon Ariel a analizat în urmă cu peste 30 de ani săritura lui Bob Beamon. Americanul prognoza pe atunci că limita maximă a unui atlet este să atingă 8,96 m. În 1991, Mike Powell stabilea un nou record mondial, 8,95 m FOTO: Ciprian APOSTU
Cum treci peste un prag psihologic. A sărit de 20 de ori peste 8 metri
Și cum mentalul reprezintă o componentă de bază a sportivilor și în probele tehnice din atletism, există nenumărate cazuri de mari sportivi care au ieșit din joc în momentul în care au simțit că nu mai pot progresa. Însă peste tot în lume un elev e ajutat de antrenor, de psiholog, de partenera de viață, de părinți. Sau își găsește resurse de a continua numai din interior. „Un mare progres a fost de la juniori 3 și la juniori 2, vreo 40 de centrimetri, dețin recordul național la această categorie de vârstă: 7,69 m. Înaintea mea săriseră atleți precum Bogdan Țăruș, Ionuț Pungă”. Inevitabil, sportivul ajuns luptător în Brigada Antitero și-a dorit să depășească și pragul psihologic de 8 metri, un rezultat care-ți certifică statutul de săritor în lungime de top. Simion își trece mâna prin păr și mai șterge o dată amintirile de nisip. „Prima săritură a fost 8,04 m la noi la Internaționale, până atunci știam că pot să sar și mă agitam. Apoi mi-am rupt piciorul. Am zis, ori o dau, ori nu! Din cauza bătăii mi-a fugit piciorul în prag, e foarte mare șocul. Fiind foare mare presiunea pe talpă și eu având talpa mare și puțin strâmbă – nu aveam pantofi speciali de lungime, ba de la 400 m, ba de la viteză, plus că la noi în țară pragurile erau vai și amar, trebuia să le cureți, – mi-am rupt piciorul. După acel eveniment m-am autoconvins să trebuie să mă duc relaxat la concursuri”.
Eu sunt timp mai calm, fac de plăcere exerciții la sală, de întreținere. În cariera sportivă, dacă aș fi fost calm, nu aș mai fi ajuns pe elan până la groapă. Cafeaua îmi făcea rău, mai luam câte un energizant care avea efect într-o competiție scurtă de la noi. Afară trece efectul repede pentru că sunt competiții de lungă durată și te duci la vale
Dănuț Simion
Inspirat și de finala epică de la Tokyo: Powell vs Lewis
Simion e exponentul unei probe care a generat unul dintre cele mai mari dueluri din istoria sportului mondial. În 1991, la Campionatul Mondial de la Tokyo, avea doar 8 ani, a prins câteva imagini la televizor, dar ulterior a revăzut de nenumărate ori secvențele cu Mike Powell și Carl Lewis pe internet. „Și în străinătate, pe la competiții, citeam despre bătălia epică în cărțile pe care ni le dădeau organizatorii”, întărește Simion. Ce s-a întâmplat de fapt în finala probei de lungime din Japonia. 30 august 1991. Recordul mondial al lui Bob Beamon (8,90 m – Mexico City 1968) nu fusese deranjat timp de 23 de ani nici de o muscă. Powell și Lewis se aflau în vârf de formă, 90.000 de oameni au simțit cum parcă timpul a stat în loc, iar adversar și martor la lupta celor doi a fost și Bogdan Tudor, posesorul unui excelent loc 5 în finala coloșilor, cu 8,06 m (nou record al României pe atunci)! Powell (8,95 m – record mondial) și Lewis (8,87 m – a treia performanță din toate timpurile) s-au autodepășit în seara de gală. King Carl intrase în concurs cu moralul cât Casa Albă. Cu cinci zile înainte, cronometrul de la 100 m ațipise pentru un nou record mondial când Lewis a dat cu vârful nasului de linia de finiș. Era neînvins de 10 ani în tehnica probă de lungime și finala o începuse ca la carte. Conducea după patru serii, dar la a cincea rotație Powell a reușit o săritură care a uimit: 8,95 m! Cu ultimele picături de energie, rivalul său a încercat din ultima tentativă să ia aurul, a întins ruleta până la 8,84 m, o încercare execelentă, dar nu suficientă pentru prima treaptă. Niciun alt săritor nu s-a mai apropiat în ultimii 20 de ani la 20 de centimetri de recordul mondial. „A fost o finală fabuloasă. Nu știu dacă va mai fi corectat recordul mondial în următorii 30 de ani”, spune Simion.
„Și mie mi-a fost greu până am ajuns să fac toate minunile astea. Îți trebuie să ai forță foarte mare, să faci împins la sală e simplu”. FOTO: Ciprian APOSTU
8,37 m e recordul național la lungime: Bogdan Tudor (Bad Cannstatd 9 iulie 1995)
8,50 m e recordul mondial al sezonului la lungime: Jeff Henderson, Statele Unite (Walnut 18 aprilie)
8,95 m e recordul mondial la lungime: Mike Powell, Statele Unite (Tokyo 1991)
8,20 m e recordul personal al lui Dănuț Simion (București 2003)
„Mi-a plăcut Ivan Pedroso și l-am admirat tot timpul pe Bogdan Tudor”
Simion susține că nu a stricat vreun aparat video pentru a revedea săriturile unui atlet obișnuit cu podiumurile, dar secvențele din diferite concursuri le revede cu ochii minții. Pedroso, Saladino și alți grei ai probei îl fac și acum parcă să sară de pe scaun și să plece pe elan. „Nu pot să afirm că am avut un model. Mi-a plăcut Ivan Pedroso, era o enigmă pentru că era foarte mic de înălțime și obținea rezultate fantastice. Avea explozie pe bătaie, dar poate era și full de alte minuni. Și Saladino era un atlet cam de același profil. Mi-aduc aminte că la un concurs se tot împiedica la prag în primele sărituri. Era aproape mort și împăiat după ce chefuise cu o noapte înainte. A venit apoi cu încă un coleg, a măsurat groapa înainte de a treia încercare, a sărit 8,50 m și a plecat. Cam așa se proceda, am prins tot felul de săritori”, continuă fostul rapidist.
3,62 m e recordul personal al lui Simion la săritura de pe loc – o probă neinclusă în regulamentele IAAF, dar care se afla în trecut pe afișele unor Grand Prix-uri din străinătate, ca spectacol, în afara concursului
Tabloul atleților de top e întregit și de un campion român care l-a fascinat mereu. „L-am admirat tot timpul pe Bogdan Tudor, mi-a fost și coleg de grupă și mi-l aduc aminte de când mergeam cu clubul meu din Slobozia la competiții în București. Toată lumea îl aplauda pe el și pe Bogdan Țăruș. Îi admiram pe cei doi titani cum se întreceau, eram fascinat de spectacolul pe care îl făceau și consideram ireal ca un om să zboare atât. Asta până într-o zi, când am zburat și eu peste granița celor 8 metri. Am crescut apoi și am reușit să-i și înving. Am prins competițiile spectaculoase de pe 23 August, cu Tudor și Țăruș, dar îmi amintesc cu plăcere și de grand-prixurile de sală. Fiind spațiu mai mic era haos în sală și asta conferea un alt aer competiției. Era ca și cum ai fi concurat în străinătate. Cu cei doi titani, Tudor și Țăruș, m-am luptat, i-am și învins, dar nu prea erau acceptați oameni din exterior la loturi”, mai face un slalom prin trecut actualul ofițer.
În proba de lungime săritura se măsoară de la capătul scândurii până la cea mai apropiată urmă făcută în nisip de orice parte a corpului atletului. FOTO: Ciprian APOSTU
„Înainte de Jocurile Olimpice de la Atena venisem la Europenele din Polonia, de la Bydgoszcz, pe locul al treilea cu 8,09 m și tot nu m-au luat în lotul pentru J.O., deși din postura de medaliat m-ar fi putut lua. Și înainte de Jocurile Olimpice din Beijing am sărit la Internaționale 8,06 m. Cea mai bună performanță a competiției și barem B pentru Jocurile Olimpice și tot nu m-au luat”
Patina timpului și-a pus amprenta peste personalitatea băiatului ajuns la Brigada Antitero din cadrul S.R.I. Nu mai comentează cu foc nedreptățile care i s-au făcut în carieră, dar susține că a rămas cu un gust sălciu, după aproape două decenii trăite în sport, anotimp de anotimp cu sacul în spinare. „Într-o iarnă sărisem 8,01 m și nu m-au trimis la Mondiale”, zâmbește amar. Vă întrebați ce înseamnă un centimetru la o probă tehnică? O fi simplu? Simion dă din cap meditativ și ezită un moment: „Te poți antrena ani de zile și să nu progresezi, e dificil din punct de vedere psihic. Până să ajungi la acest prag de 8 metri te încarci și negativ. Apoi devine mai ușor: că e 8,05 m, că e 8,10 m… ești bine văzut dacă sari 8 metri”.
Conform siteului instituției, SRI este autoritate națională în prevenirea și combaterea terorismului, precum și în domeniul însoțitorilor înarmați la bordul aeronavelor. Este o responsabilitate complexă, care necesită acțiuni și măsuri concertate: culegere de informații, analiză multisursă, monitorizare, intervenție anti/contrateroristă, precum și cooperare internă – cu instituții și autorități publice care fac parte din Sistemul Național de Prevenire și Combatere a Terorismului (SNPCT) – și internațională. Terorismul afectează grav viața și siguranța cetățenilor, echilibrul mediului, securitatea infrastructurilor critice și buna funcționare a instituțiilor statului.
Viața în Serviciul Român de Informații
Cum ai ajuns în S.R.I.? M-am dus direct la poartă.
Te-ai dus direct la poartă!? Da! Am întrebat de ce e nevoie și mi-au zis să-mi fac un dosar și am dat probele. Apoi m-au chemat la muncă, eu am vrut să dau la Academia de Poliție inițial, dar după ce am stat prin Poiana Brașov atâția ani, nu mai aveam chef. Brigada Antitero e cea mai mare structură din S.R.I. și sunt mândru că am intrat pe spatele meu, nu m-a recomandat nimeni. M-au încadrat la intervenții.
Și ce a urmat? M-am cerut la aeroport, riscul e destul de mare, dar îmi place viața la Brigada Antitero. Decât să mă duc ca antrenor de sport pe 10 milioane… Când a fost criza, am făcut și facultate, și master. Sunt maestru al sportului, am făcut hârtie scrisă pentru gloria personală să-mi dea carnetul cât mai repede. Și știi de ce?
Spune-mi! M-am dus pe Stadionul Tineretului și au vrut să mă dea afară de pe stadion acum un an! Tocmai pe mine!
Te-au simțit că ești de la S.R.I.? Haha! Nu, nu! Argumente și argumente. Că are lotul antrenament pe la ora 12:00, că-s oameni care au plătit și trebuie să mă dea afară. Acum mi-am ridicat și carnet de antrenor tocmai pentru a nu mai întâmpina probleme ciudate. Federația de atletism face o adresă la Ministerul Tineretului și Sportului și cei de acolo îl trimit. Am fost acum vreo două luni la federație doar să mi-l dea. Aștept, aștept…
Când vorbim despre Brigada Antitero mă gândesc la risc. Cât riști în meseria asta? Risc este peste tot în viață, dar mie îmi place riscul. Să-ți dau un exemplu de eveniment riscant. Când eram în Brazilia, la o competiție importantă acum vreo 10 ani, s-a tras cu arma pe stradă lângă noi..
Aș vrea să te întreb dacă-ți aduci aminte, când erai sportiv, ce ți s-a confiscat la vamă? Aveam un briceag în portofel și m-au oprit în Grecia. L-au scos și l-au aruncat.
Te-ai întâlnit cu vreun fost coleg sau cu antrenori, oficiali și cum au reacționat când te-au văzut în haine de ofițer?
Pentru că eu stau numai în aeroport în mare parte, chiar m-am întâlnit cu câțiva. Unii rămân mască, alții mă felicită. Era frumoasă perioada când făceam sport, când eram mai mulți, dar mi se luase! Acum inclusiv Titi e prietenos cu mine (n.r. – Constantin Mihail – director tehnic la FRA, omul care a condus mult timp federația). Oamenii sunt prietenoși. Aparent.
Dar actualii tăi colegi din S.R.I. cum percep trecerea ta din sport, la postura de luptător în Brigada Antitero? Colegii se miră, ei nu înțeleg fenomenul. Mă întreabă: „Băi, de ce te-ai lăsat de sport? Băi, de ce n-ai plecat afară?”. Ei nu înțeleg că muncești pe nimic în sportul românesc și stai prin cantonamente cu lunile și în afară de o masă și de o indemnizație nu iei nimic. Eu sunt calm, nu exprim forță, nu transmit imaginea că aș fi putut sări vreodată peste 8 metri.
„M-a impresionat Florin Piersic”
Cât de confortabil te simți în uniformă? Bine, bine. Bine, preferam bermudele, e altceva ce am făcut, dar îmi place. N-aveam niciun viitor practic! Văzându-i și pe alții mi-am dat seama de asta. Am fost în generație doar cu două mari valori care pot spune că și-au făcut un drum în viață prin sport: Ionela Tîrlea și Gabi Szabo, bine pe Gabi Szabo nu prea am prins-o. Doar câțiva s-au ales cu ceva din sport. Bogdan Tudor și Bogdan Țăruș au sărit și afară, au fost medaliați la competiții, Ionuț Pungă a fost campion mondial de juniori.
Presupun că amintirile din sport te țin treaz uneori și noaptea. Chiar, lucrezi și noaptea? Da, sigur. Noaptea e mai lejer, nu mai e un asemenea flux de pasageri. Apar noutăți în viața ta odată cu schimbarea jobului. Spre exemplu, la muncă tind să mănânc când se poate. Pe fugă. S-a dus cu mesele regulate.
Ai avut vreun incident? Nu.
Te-a impresionat vreo persoană publică? În mod negativ există câteva personaje.
Personaje? Își aruncă pe bandă cureaua Hermes ostentativ sau geanta Louis Vuitton. Sau unele fete din show-biz mai fac paradă.
Dă-mi un exemplu de om care te-a impresionat. Nu neapărat să fie o persoană publică. Maestrul Florin Piersic, e o plăcere când trece pe acolo. Toată lumea îl admiră pe Florin Piersic, e total opus față de unele personalități, ca să le spun așa, din muzică sau din fotbal, care abia își dau jos căștile de pe urechi.
Să te întreb altceva. Dacă mâine un fost coleg de la atletism sau de la alte sporturi te întreabă despre munca ta, i-ai recomada să vină să se angajeze în Serviciul Român de Informații? Depinde de ce oportunități are fiecare. Dacă ai bani de acasă, poate îți deschizi o sală. E ceva stabil, e un salariu decent, am picat de serviciu pe 31 noaptea anul trecut sau poți să pici de Crăciun. Sunt pasageri și pe 1 ianuarie. Pe zi chiar a fost aglomerat, te mai întrebi din când în când „lumea asta nu mai stă pe acasă nici pe 1 ianuarie!?”.
Mi se pare o lume interesantă cea în care ai trecut… Este, dar nu mai ai viață echilibrată. Dar e mult mai captivant acest stil de viață. Înainte devenisem un robot. Mă trezeam. Mâncam. Mă duceam la antrenament. Veneam acasă. Mă odihneam. Iar mă duceam la antrenament. Acum nu-mi mai permite programul să fac așa ceva. Dar mă mai duc la sală, mai fac abdomene, dar totul ține de alimentație.
Simion, la finele unui antrenament la sala Alexafitt din cartierul Pajura. FOTO: Ciprian APOSTU
Și pentru că Simion manifestă o atenție suplimentară pentru tonifierea mușchilor abdominali, fostul atlet a acceptat să dezvăluie câteva dintre regulile pe care le respectă zi de zi
Dănuț Simion spune că se mențiine în formă și mergând la sala de fittnes Alexafitt. FOTO: Ciprian APOSTU
Potrivit siteului SRI, misiunea structurii e de a proteja populația României de amenințarea teroristă. „Facem acest lucru punând accentul pe prevenirea riscurilor, prin culegere de informații și cooperare – națională și internațională. Obiectivul nostru este să identificăm și să eliminăm vulnerabilitățile și factorii de risc, să dejucăm intențiile și planurile entităților teroriste și, nu în ultimul rând, să împiedicăm importul de problematică teroristă dinspre zonele de conflict către țara noastră și spațiul european. Pentru îndeplinirea acestei misiuni, trei departamente distincte își unesc eforturile„, se arată pe siteul Serviciului Român de Informații.
Stadionul Tineretului „Iolanda Balaș Soter”, o arenă încărcată de amintiri pentru fostului săritor în lungime. FOTO: Ciprian APOSTU
„Când am fost în Daegu la Universiadă, oamenii ne opreau pe stradă să facă poze cu noi. Când am fost la un concurs în Constanța, ne-au furat prosoapele de pe sârmă”
Dintr-o anumită perspectivă, protagonistul nostru se simte un om împlinit. A călătorit prin toată lumea cu persoanele dragi în gând, a descoperit oameni și oameni și susține că are destule povești pentru vremea șoșonilor. „La S.R.I. adaptarea nu a fost grea, făceam și sport în acea perioadă și mi-am zis că vreau liniște, mi-a ajuns cât am umblat. Unul dintre marile avantaje ale sportului e că am văzut lumea. Am văzut-o și cu asta m-am ales, pentru că nu mi-aș fi permis să văd vreodată Jamaica sau Brazilia! Și am simțit și ceea înseamnă să fii respectat! Mergeam prin Daegu, în Coreea de Sud, și aveam acreditarea la gât. Localnicii opreau mașina să facă poze cu noi. Eram cu prietenul meu, Daniel Donovici (n.r. – fost triplusaltist), am stat în Satul Olimpic, la Universiadă. Lumea te iubea, te respecta, se căuta prin buzunare să-ți ofere un suvenir. La un moment dat ne-am rătăcit, dar un trecător pe care îl întrebasem cum să ajungem înapoi la hotel a ales să ne dea bani să ne ducem cu taxiul. Ți-am oferit acest exemplu pentru a sublinia prăpastia față de ceea ce se întâmplă în România. Când am fost la un concurs în Constanța, la mijlocul anilor 2000, am stat la un hotel din Mamaia și ne-au furat prosoapele de pe sârmă. Ca să vezi diferență”. Cu prosop sau fără prosop, actualul ofițer S.R.I. s-a lovit în carieră de tot felul de întâmplări care l-au oțelit. Și-a odihnit oasele pe confortabilele scaune din aeroport în așteptarea unor legături spre Europeanul X sau Mondialul Y, a desenat cu degetul tot ce i-a trecut prin minte pe geamul aburit al autocarului care l-a dus din București până în Novi Sad la ediția Balcaniadei de vară din 2005 și n-ar da amintirile nici pe toată greutatea lui în aur. „Acum nici nu știu cum am reușit să nu înțepenesc pe scaunul autocarului până în Serbia. Îți dai seama! București – Novi Sad cu autocarul și a doua zi aveam concurs! (n.r. – unul dintre oamenii care a rezistat drumului cu autocarul, colegul lui Simion, sprinterul Florin Suciu, a corectat la Novi Sad recordul național la 200 m, 20,70, rezultat nebătut până azi de vreun român). Când tragi linie și aduni, ai un noian de amintiri și câteva mii de euro pe care i-ai cheltuit demult”.
Cea mai mare împlinire este că am avut privilegiul să ridic un stadion în picioare la Campionatul European de tineret, când am luat aur și s-a intonat imnul României. Pentru câteva minute m-am simțit ca un stâpân absolut al stadionului, ca un rege. E un sentiment unic. Prietenii îmi mai spun uneori Zeus. Ei bine, pot să zic că mă simțeam ca un Zeu în acele momente. Timpul s-a oprit atunci, nimeni și nimic nu mai conta
Fostul atlet din Slobozia mai resimte șocul unei aterizări la săriturile pe care le mai încearcă o dată pe lună FOTO: Ciprian APOSTU
Dănuț Simion s-a retras din sport în 2008, când avea doar 25 de ani, iar prietenii au intrat la el prin alunecare: „Bă, ești nebun! De ce te lași? Pentru ce ai muncit atâția ani? Unde sunt ambiția și voința ta?”. Dar nicio intrare dură a oamenilor apropiați care-l aplaudau sacadat pe elan în concurs n-a reușit să-l întoarcă. „Oamenii vor performanțe în România, dar nimeni nu se implică și la un moment dat mi s-a luat. În 2008, an olimpic, muncisem enorm, nici nu mai era picior de medic în Poiana Brașov, puteam să și mor, hoteleul era aporape gol, față de acum 20 de ani când era hotelul plin. Eu am avut barem B, dar nu m-au luat la Beijing (n.r. federația propune lotul și Comisia Tehnică din cadrul COSR își dă avizul), de parcă România era Statele Unite sau Rusia să vină cu sacul de medalii de la JO!
Toate adunate m-au facut să mă las”. Ce simte acum când își vede colegii cu gențile inscripționate cu ROMÂNIA prin aeroport? „E oarecum o doză de tristețe, dar și o resemenare pentru că știu ce se întâmplă în atletism, în sport, și n-aș mai putea sta prin cantonamente, înainte era frumos, acum nu cred că mai e așa. După retragere nici n-am mai zburat cu avionul decât foarte rar”. Simion face parte din Brigada Antitero din cadrul S.R.I. și a precizat la începutul textului că el s-a cerut la aeroport. Nu mai face atletism, nu mai pleacă la competiții, nu-și mai pune geanta plină la cală și nu își mai uită briceagul în geanta de mână. Susține că nu i se mai face dor după vremurile de altădată. Dar simpla lui prezență – cu locul de muncă – în punctul din care altădată pleca spre diferite campionate ne face să credem că măcar de două ori pe an tot mai simte un dor nebun să se îmbarce în avionul sportivilor.
Dacă-l vedeți prin aeroport și îl percepeți doar ca pe un pistolar suficient de precis sau un băiat cu statură impresionantă de la Antitero, să știți că el chiar este unul dintre campionii români ai anilor 2000. Un tip care a făcut bășici în tălpi pe tartanul din România, un băiat care a riscat să-și nimicească genunchii la fiecare șoc al bătăii pe prag, un sportiv căruia nu i-a fost teamă vreodată că ar putea suferi o afecțiune a coloanei vertebrale din cauza vreunei aterizări ratate. Dacă-l vedeți prin aeroport, priviți-l o secundă. E campion al României.
„La exercițiile de acest gen lucrează tot trenul superior„, spune fostul atlet. FOTO: Ciprian APOSTU
CV DĂ‚NUȚ SIMION
Data și locul nașterii: 25.01.1983, Slobozia
Înălțime și greutate: 1,88 m / 80 kg
Care e cel mai bun fundaș central al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER