Începem abrupt. N-aveți cum să nu-l știți. Un mijlocaș înalt, tricou galben, execuții, joc aerian, suedez. Un tip curajos. Bronz mondial în 94, 57 de selecții în națională, glezne nordice în Serie A, Premier League, Ligue 1. Momente de povestit la gura sobei. Dar până să-i soarbă nepoții orice răsuflare, mai erau amintiri de adunat în intervalul dintre retragere și șoșoni. Amintiri printre copaci semeți. Nicidecum printre yahturi sau bolizi cu o herghelie sub capotă. N-a mers pe schema clasică.
„În timpul carierei, mi-am cumpărat o pădure în Suedia. A fost visul meu să fac atât de mulți bani din fotbal, încât să am pădurea mea. Și să muncesc acolo”. Și asta a și făcut. Pădurea i se părea așezată într-un colț de Rai, lucra, visa, lovea cu șiretul frunzele și simțea o dorință copleșitoare de a trăi viața în foșnet autentic.
Trăia ca într-o vedere. Până când a simțit că tot pământul îi alunecă de sub picioare. Undeva, prin 2009.
Diagnostic: cancer. Ca o lovitură de topor. Învăța, se documenta, căuta pe internet toate informațiile despre mielom. Cancerul care afectează celulele plasmatice. „Toată viața mea s-a schimbat când am fost diagnosticat cu cancer. La început, te cuprinde o doză de frică și aștepți. Aștepți și iar aștepți. Aștepți să vină sfârșitul”. Aspira orice detaliu și și-l scrijelea în minte. Lupta. Respira. Vizita. Se ruga. Și nu renunța! Își purta necazul și fluiera în loc să plângă.
Cele mai lungi nopți lungi din viața sa le-a petrecut pe patul de spital. „Treptat, începi să prinzi o forță nebănuită și treci de acel șoc. Începi să crezi că vei supraviețui”. Un transplant de celule stem și un tratament ultramodern aveau să-l repună pe picioare. Încet, dar sigur. A fost momentul când i s-a ridicat mingea la fileu. Și n-a mai pasat-o. În 2011, Stefan Andreasson, directorul sportiv de la Elfsborg, îl oferea cheia vestiarului formației de tineret. O provocare ce-i reda tabloul favorit. Încă un pas. Atenția îi era deja deturnată de la chinuitorul tratament și Klas simțea că toate speranțele puștilor stăteau pe fruntea lui.
Contactul cu mingea, cu crampoanele aprindeau în Ingesson sentimente demult uitate. Și, concomitent, vizitele făcute în pădurea sa îl alimentau cu doza suplimentară de chef de viață. Iar filmulețele de pe youtube sunt grăitoare. Din nou boala mai pierdea teren. „Duceți-vă până acolo și vă veți simți liberi”, obișnuiq să le spună elevilor săi de la Elfsborg. După ce un transplant de celule stem avea să-i oprească (sau să-i încetinească boala), în septembrie 2013 suedezul prindea un nou fir de ață și de viață. „Lucrurile mărunte, care te deranjau în trecut… nici nu mai există. Percepi altfel viața. Acum, mă trezesc în fiecare dimineață cu un mare zâmbet. Și sunt fericit!”. Ingesson trăiește fotbalul la prezentul continuu și prețuia fiecare secundă.
„Hans Linne, un jurnalist de la Expressen, obișnuia să mă sune numai la ora 1 noaptea până să mă retrag. De fiecare dată când o făcea, urlam la el! După ce m-am retras, am început să stau cu ochii pe pereți la ora aia și îmi ziceam: >”.
„Să mă orientez acum spre google, pentru a căuta date despre rata supraviețuirii… Mmm, ar putea fi devastator pentru mine. Nu m-ar mai ajuta acum cu nimic să descopăr noi lucruri despre boala mea”
E pauza derbyului din campionatul suedez. IFK Goteborg – Elfsborg. Jucătorii părăsesc suprafața și terenul pontează numai crampoane sofisticate. Pantofii lui Klas nu marchează încă iarba fină. Întârzie? Trasează o mutare surpriză? Poate da. Poate nu. Ingesson alege o altă rută spre vestiare. Zdrahonul cât un munte stă într-un cărucior cu rotile. Poate traversează doar o perioadă mai proastă a bătăliei disproporționată cu mielonul plin de puteri. Poate da. Poate nu. Liniștea patriarhală din tribune și energia ciudată ce se împrăștie peste tot opresc timpul în loc. Niciun ochi nu mai clipește. Nimeni nu mai vorbește. Niciun copil de mingi nu se mai încălzește. Sunt imagini ce rulează cu încetinitorul.
Un stadion întreg acompaniază cu coada ochiului două roți sinistre. Se spune că e nepoliticos să-ți pironești privirea pe o persoană în scaun cu rotile. Dar nimeni nu rezistă. E casa lui Klas. Ullevi. Nu e oaspete niciodată în sufrageria în care făcea jocurile. Și imaginile din anii 80 se amestecă pe retina fanilor grizonați cu realitatea crudă. Sunt imagini ce rulează și mai încet. Și mai încet. Și mai încet. Și mai încet. Până când…
În mintea colectivă parcă o cameră de filmat derulează brusc o dramă. Privirea i se încețoșează și Klas se prăbușește din scaunul rotile. În față. Fără nicio urmă firească de a evita contactul cu terenul. Niciun instinct de autoapărare. E în agonie. Și 30.000 de oameni simt un burghiu înfipt în stomac. Țâșnește echipa medicală. Se pun în mișcare și roțile ambulanței. Și 30.000 de suflete își pun într-o rugăciune înălțată la cer toată puterea lor.
Pe drumul spre spital își revine. Chestionează echipa medicală pe seama eliminării unui fotbalist în prima repriză și spune că ar fi vrut să rămână pe teren. „Ne-a întrebat dacă eliminarea a fost corectă. Dar noi voiam doar să ajungem cât mai repede spre spital”, avea să spună pentru Sportbladet, conform The Guardian, Matilda Lundblad, medicul echipei.
Diagnosticul: fractură de cap femural (osul șoldului). O nimica toată pentru un bărbat care se luptă din 2009 cu mielomul. Boala care nu dispare ca un abur fragil. Boala care poate fi doar zădărnicită. Nu și oprită.
E 29 octombrie 2014. Și nimic nu mai contează. Nici foșnetul pădurii în care se simțea liber. Nici bucuria calificării în semifinalele Mondialului din America. Nici Serie A. Nici nimic.
Klas pierde lupta cu cancerul la doar 46 de ani. În urma lui rămân sute de meciuri, o luptă purtată cu demnitate și povestea unui bărbat cu adevărat puternic.
Care e cel mai bun fundaș central al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER