Matei Udrea: despre Mitrovic și ceilalți. Povestea unui meci mare pentru fotbalul mic

…În minutul 17, sârbii aveau deja posesie 66%. Situația avea să rămână la fel pe tot parcursul meciului România – Serbia, de pe Arena Națională. Dacă mai era nevoie, cu asta ne-am lămurit și cine (și de ce), dintre cele două naționale, a jucat astă-vară la Cupa Mondială.

Se va invoca eliminarea (după părerea lui Balaj, nemeritată, după cea a lui Crăciunescu – din contră) lui Tamaș pentru a explica faptul că România n-a existat, practic, în meciul jucat acasă cu vecinii și prietenii noștri. Problema e că, în această „dublă” la capătul căreia tricolorii au reușit să iasă de pe teren sub scut mulțumită unor eforturi eroice (2-2 la Belgrad, 0-0 la București), distanța până la adversar a fost constantă indiferent dacă noi am fost în 11 sau în 10.

Să fim realiști: locul 2 în grupă este conform cu ceea ce poate obține România la ora actuală. Cu jucătorii pe care-i are azi. Sigur că este sub ce ne doream, dar este mult peste ceea ce ne spuneau Burleanu și Daum, nu mai departe de anul trecut, despre acești jucători.

Cu ce rămânem din această dublă foarte instructivă?

Cu un moral bun: până la urmă, am terminat neînvinși contra unei participante la Mondiale.
Cu o experiență importantă și folositoare pe viitor. Suntem neînvinși în meciurile oficiale, deja, de 6 meciuri oficiale – aproape un an! Asta contează, mai ales că în acest interval am întâlnit două echipe care au jucat la turneul final din Rusia (Serbia și Danemarca).
Cu constatarea că Tamaș nu este o soluție pentru națională.
Cu clarificarea că Mitrovic este un atacant formidabil, care i-a dominat într-o manieră uneori copleșitoare, din nou, pe stoperii noștri, indiferent că au interacționat cu el Bălașa, Tamaș, Săpunaru sau Nedelcearu.
Cu reconfirmarea că Stanciu și Maxim sunt acolo unde le e locul la echipele de club și că nu putem aștepta de la ei să fie măcar Mutu și Pancu, pentru a nu mai vorbi de Hagi și Munteanu. Vremurile acelea au apus demult.
Cu concluzia că un antrenor curajos și care știe să-și motiveze fotbaliștii este luat în brațe și de noroc.

România 2018 este o națională de nota 6 pe care Contra reușește, uneori, să o facă să-și depășească posibilitățile. Și care, spre deosebire de campania precedentă, vedem că își dorește. Jucătorii se bat pentru fiecare minge. Așa cum pot ei. N-avem de ce să-i criticăm și să-i înjosim în comentarii de hateri. Până la urmă, într-o țară condusă la cel mai înalt nivel de personaje dubioase și incapabile să se exprime măcar oral coerent (scrisul e deja un lux), e mare lucru să te reprezinte oameni sufletiști și de bună-credință pe plan internațional – chiar dacă vorbim doar de fotbal. Jucătorii României se simte că-și doresc, că pun osul la bătaie, că au încredere. Odată stabilite aceste premise, drumul nu poate duce decât în sus.

Până la urmă, haideți să privim și partea bună a paharului. Cam despre ce credeți că vorbeam acum, după „dubla” cu Serbia, dacă rămânea Daum la națională?