Este greu de imaginat astăzi, în era informației, că au existat vremuri în care adevărul era stabilit „de sus”. Episodul de astăzi din „Blaturile fotbalului românesc” încearcă să recompună atmosfera din presa sportivă de dinainte de 1989. O presă în care cuvântul „aranjament” era tabu, iar ceea ce transmitea ziaristul „de la centru” devenea fapt istoric. Firul discuției este asigurat de Constantin Alexe, veteran al presei sportive, redactor la Sportul în 29 dintre cei 44 de ani de comunism.
Sincer și direct, sprinten la minte și la pas, nea Tică Alexe a evitat cu dibăcie șuvoiul timpului. Este neschimbat, deși de la retragerea din presă, în 1999, au trecut deja 12 ani. Vorbește despre o lume de care ne despart, cronologic, doar două decenii, dar care pare atât de îndepărtată, încât faptele descrise forțează limita imaginației. Împreună cu călăuza noastră, vom vizita universul orwellian al „Ministerului Adevărului” din regimul ceaușist. Era vremea în care oamenii își turnau semenii pentru o viză de ieșire din țară sau pentru o aprobare de butelie.
Domnule Constantin Alexe, ați lucrat în presa sportivă patru decenii… 39 de ani și două săptămâni.
…dintre care aproape 30 de ani înainte de 1989… …Am venit la Sportul pe 16 august 1960. Am luat-o de jos, ca redactor II, și am terminat ca redactor-șef adjunct. Era funcția maximă pe care o puteai ocupa dacă veneai din interiorul redacției. Niciunul dintre ziariștii de la Sportul de dinainte de Revoluție nu a ajuns redactor-șef.
Păi, cine ocupa funcția asta? Erau numiți pe linie politică, de la CC (n.r. – Comitetul Central al Partidului Comunist Român). Ei primeau telefoanele și vegheau la respectarea sarcinilor trasate. „Până să verifice, te rădeau!” La sport? Da. Erau influențe mari, în special de la echipele puternice…
Dinamo și Steaua? Era un risc să scrii cronica la Steaua – Dinamo! Până să se verifice dacă ai scris corect, te rădeau…
De ce? Aveau oameni de influență la CC și în conducerea statului.
Și ce puteai să pățești? Eram plătiți la acord… Sau te suspendau. Nu ți se mai dădeau deplasări. Uneori, trebuia să fii erou ca să scrii adevărul! Petrică Gațu, șef atunci la fotbal, a inventat expresia „de unde mă aflam, n-am văzut bine faza”. Vrăjeală, domnule! Dacă ești ziarist adevărat, vezi și de la Baia Mare! Dar e folosită și acum. E ruginită, însă uneori te scoate…
Doar Dinamo și Steaua erau cu presiunile? Nu. Am avut multe meciuri grele. Intervenții. Intervenții de peste tot. Dacă mergeam în provincie și pierdeau gazdele… Unii prim-secretari de județ erau pătimași. Sunau la CC, iar de acolo se suna în redacție. Când ajungeai să scrii cronica, deja erai luat la întrebări. Erau presiuni înainte de meci? Nu. Dar erau simpatii și între cronicari… Să știi că Universitatea Craiova, marea echipă din anii 70-80, s-a sprijinit mult pe treaba asta! Prin Ștefan Andrei (n.r.- fost ministru de Externe) se făcea. Echipa era susținută prin intermediul ziariștilor olteni.
Vorbeați în redacție de blaturi? Da, se vorbea… Dar și aici era cu dus și-ntors. Nu era ca acum, să vezi meciurile la televizor… Sursa era relatarea colegilor. Unii spuneau, alții… Dar, în timp, ne mirosisem unii pe alții, cine cu cine e…
„Prioritate aveau ciripitorii”
În redacția ziarului Sportul, jurnaliștii onești erau atent supravegheați de „ciripitori” și de organe. Presiunile la ziar erau explicite sau funcționa autocenzura? Era inutil să faci pe eroul. Totul era controlat.
De redactorul-șef? Păi, când a venit redactor-șef Cornel Popescu în locul lui Aurel Neagu, care era și el uns cu toate alifiile… Cornel Popescu se ocupase, înainte de a veni la noi, de albumele lui Nicolae Ceaușescu. Era la CC… A fost singurul redactor-șef pe care l-am văzut cu portretul lui Ceaușescu pe birou.
„Făceau asta pentru o ștampilă” Erau turnători la ziar? Erau… Vreo opt erau.
Îi știați? Pe unii, da. Pe alții îi bănuiam. Pe alții i-am aflat abia după Revoluție. Am citit cu strângere de inimă lista. Făceau asta pentru o viață tihnită, pentru ștampila de la Pașapoarte, pentru o aprobare… Țin minte că un coleg nota tot ce făceam. La un moment dat, s-a strigat de ședință. A plecat în fugă, să nu scape ce se discuta acolo, și a uitat în mașina de scris raportul cu ce făcusem noi…
„Au fost ziariști care au intrat într-o familie…” Din exterior erau și alte imixtiuni? Eram responsabil de număr. Într-o seară, mă trezesc cu doi milițieni. Se uitau pe pagini. „Ce căutați?”, îi întreb. Îi interesa un articol nesemnat care vorbea despre neregulile din arbitraj… Mă întreabă cine l-a scris. Le spun: „Redacția”. Ei insistă: „Vedem, dar vrem să știm cine l-a scris efectiv!”. Nu le-am spus. Pe urmă, în ședință cu tot fotbalul, am reclamat incidentul. Erau la prezidiu generalii Dragnea, care răspundea de sport, și Ion Coman, care era de la Armată. Coman se congestionase. Striga: „Spune, tovarășe Alexe! Spune, tovarășe Alexe!”.
Erau ziariști de casă? Clar! Eu n-am scris decât o singură dată, în viața mea, de Victoria! Eram pe lista neagră. Nu mai dau nume, dar au fost ziariști care au intrat într-o familie… Se vedea la programarea etapei.
Cine făcea programarea? Șeful de secție. Dar o aproba redactorul-șef.
Iar cu deplasările în străinătate… Cum se făceau? Să știi că treaba asta era o pârghie. Nu toată lumea prindea deplasări, mai ales în Occident. Aici aveau prioritate ciripitorii. Ă‚ia care turnau…
„Tovarășe Alexe, sunteți chemat la protocol!”
Cine era forța numărul unu în România la influență? Domnule, Steaua și Dinamo au fost mereu cap la cap. Alternau. A fost un moment, cu Postelnicu, în care Dinamo era mai puternică la lucrături. La Steaua era Valentin Ceaușescu, dar el era mai discret. Înainte de Revoluție, un singur meci s-a rejucat: Dinamo Brașov – Steaua! Ca să înțelegi ce forță avea Steaua. Dar Dinamo conducea… Își făcuse Dinamo Pitești, Dinamo Brașov, Dinamo Cluj, Dinamo Bacău… La Pitești, conducătorul clubului era un colonel, șeful Securității din Pitești. Cuvântul lui era sfânt! Pe urmă au schimbat hainele. Din Dinamo Pitești l-au făcut FC Argeș. Dar tot aia era. Steaua avea la Târgu Mureș, la Câmpulung Moldovenesc… Domnule, dacă și la Mizil își făcuseră o echipă!
„În Giulești se arbitra și atunci foarte greu” Apăreau și sincope între prieteni? Da, de exemplu Dinamo București și Dinamo Pitești. Au fost și momente de mare frăție, și momente de râcă. De obicei, scandalul izbucnea atunci când venea ordin de la centru, iar organele locale nu prea înghițeau comanda. Să-ți povestesc un episod. Mă duc la „U” Cluj – Steaua. Era înainte de Revoluție. În prima repriză, un clujean a șutat de la trei metri în mâna lui Belodedici. La pauză, mă trezesc cu un cetățean la masa presei. Îmi spune: „Tovarășe Alexe, tovarășul prim-secretar vă cheamă la protocol…”. Mă duc acolo. Când intru, cine crezi că era?
Cine? Prim-secretarul județului, Ioachim Moga, stătea pe un fotoliu. În fața lui, pe celălalt fotoliu, Valentin Ceaușescu! Și Moga îi spune lui Valentin: „Ce zice cronicarul, a fost sau nu 11 metri?”. Spun: „Tovarășe prim-secretar, cronicarul nu-și spune părerea acum. Vedeți luni, în ziar!”. Ulterior i s-a plâns lui Ioan Chirilă că sunt al dracului…
Mai conta și altcineva? Să-ți spun ceva: Rapid avea influență mare și atunci! Se sprijinea pe mișcarea sindicală și nu numai. Păi, toți conducătorii partidului se revendicau că au fost muncitori pe la Atelierele Grivița. Și Gheorghiu-Dej, și Apostol… Toți erau rapidiști. Domnule, în Giulești se arbitra foarte greu…
„Ștampila lui Ghenoiu, de la Pașapoarte, bătea Steaua și Dinamo!”
Starea în care este acum arbitrajul românesc nu a apărut peste noapte. Au fost vremuri și mai rele, dar în urmă cu 25 de ani cititorii n-aveau voie să afle că Steaua și Dinamo au „corpuri de balet”, iar la Moreni și Victoria se arbitra pe bază de viză de ieșire în străinătate.
Folclorul fotbalului vorbea despre episoade precum cel de la Victoria – Craiova 0-1, din etapa a patra a sezonului 1987-1988, când arbitrul Ștefan Rotărescu s-a umplut de penibil nelăsându-i, la un moment dat, pe oaspeți să treacă de centrul terenului. Fanii oltenilor prezenți la acel meci au fost bătuți cu bestialitate de milițieni și încărcați în dube, pe motiv că au protestat împotriva arbitrajului. Așa se juca fotbalul în România anilor 80. Arbitrii au fost și sunt o pârghie mare. Poți să-l întrebi și pe Porumboiu. Eu am scos expresia „corpul de balet”. Când i-am văzut cum dansau pe lângă Victoria și Flacăra Moreni, le-am zis „balerine”.
Cum a pornit nebunia asta cu Cooperativa arbitrilor? Să-ți explic. Înainte de ’89 se ieșea foarte greu peste hotare și, mai ales, în Occident. Era chinul dracului cu viza de ieșire. Din criza asta, o echipă de Divizia B pe care eu o cunoșteam foarte bine a ajuns în Cupa UEFA! Șeful de la Pașapoarte, generalul Ghenoiu, era din Moreni. Așa a ajuns Flacăra mare echipă în Divizia A! Domnule, te rog să mă crezi, dacă mai ținea comunismul cinci ani, ieșea Flacăra Moreni campioană! Ștampila lui Ghenoiu, de la Pașapoarte, bătea și Steaua, și Dinamo!
Costică „Vâlcea”, Rainea, Crăciunescu – în siajul Stelei Ei, nici chiar așa! Domnule, pe cuvântul meu! Ce puteau face arbitrii pentru o viză… Nu-ți poți închipui. Se prinseseră și arbitrau ca atare. Arbitrul Dinescu, de la Vâlcea, știe mai bine… Unde era un meci care trebuia să iasă așa, erau și brigăzile făcute ca atare.
Dinamo și Steaua aveau corp de balet? …(ezită) Costică „Vâlcea” cu cine era? Cu Steaua.
Rainea? Era corect. Dar înclina un pic spre Steaua.
Crăciunescu? Crăciunescu e din Râmnicu-Vâlcea. Iar Ion Alexandrescu (n.r. – conducător atunci la Steaua) era tot din Vâlcea. Faci tu legătura.
Porumboiu? Domnule, a spus mereu că a fost corect. Așa e! Nimic de obiectat! Mi se plângeau ăia de la Constanța că le-a aruncat roata de cașcaval pe geam. Păi, el era director administrativ la gospodăria de partid acasă, la Vaslui! Veneai la el să-i dai cașcaval?
12,5 lei bateria de vin Alții? Să-ți zic ceva: arbitrajul românesc a avut meseriași mari de tot. Andrei Rădulescu, Limona, Bentu… Păi, acum, când mă uit la Alexandru Tudor, mă apucă groaza!
Revenind… Eu nu pot să spun că unul a fost așa dacă era altfel. Veneam din deplasare și mergeam cu arbitrii aici, la restaurantul de la Casa Centrală a Armatei. Așa erau vremurile… Costa 12,5 lei bateria de vin. Le dădeam din start 25 de lei: „Primele două baterii sunt ale mele, ca să n-avem discuții!”. Pe urmă, până seara, se chinuiau să-mi dea banii înapoi. Luni, în ziar, centralul avea nota 4. Pentru că arbitrase de 4. Și mă înjurau: „Ia uite, mă, am stat la șpriț cu el și pe urmă ne-a dat 4”. Păi, dacă nu-mi plăteam consumația, îți dai seama ce scandal ieșea?
Ne calificăm la EURO 2024
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER