LUCESCU 70 | Destin: cum a ajuns cel mai mare dinamovist în curtea clubului pe care nu-l suporta. „De Dinamo nici nu voiam să aud. Cum putea să fie altfel când inima mea bătea pentru CCA?”

Mircea Lucescu, cel mai de succes antrenor produs în istoria sa de clubul Dinamo, a ajuns la echipa din Ștefan cel Mare dus aproape cu forța de destin. Unul dintre cei mai importanți fotbaliști ai clubului „roș-alb”, simbol al dinamovismului și al spiritului care a caracterizat această echipă, mărturisea în cartea autobiografică „Mirajul gazonului”, apărută în 1981, că în copilărie și adolescență a fost un stelist înfocat.

Refuzat însă de Steaua, alungat apoi de la Rapid, unde își urmase antrenorul de la SSE 2, Mircea Lucescu a fost călăuzit insistent de soartă către clubul la care avea să scrie istorie și cu care se identifică până în ziua de azi.

Emisarii de la Dinamo l-au depistat la un meci și l-au chemat la club pe când era un copil. A abandonat din cauza distanței de acasă până la baza sportivă. Însă antrenorii de la Dinamo care căutau talente prin școlile din București l-au dibuit a doua oară, ani mai târziu, iar atunci Mircea Lucescu nu s-a mai putut împotrivi. Avea să accepte că „șansa mea, marea mea șansă, a fost Dinamo”.

Iată fragmentul în care Lucescu descrie întâlnirea cu clubul vieții sale:

„De Dinamo nici nu voiam să aud. Îmi amintesc că nu-mi plăcea jocul lor dur din acea perioadă, motiv pentru care nu-i simpatizam. Cum putea să fie altfel când inima mea bătea pentru CCA?

Și totuși, șansa mea, marea mea șansă, a fost Dinamo. M-au văzut într-un meci inter-școli și m-au invitat la «Tânărul Dinamovist». Am renunțat însă curând datorită distanței dintre casă și stadion. Când am crescut și când un drum lung cu tramvaiul nu mai era o piedică pentru un viitor fotbalist, Dinamo m-a ales din nou. Soarta mea se decidea. Deveneam dinamovist cu trup și suflet. (…)

De fapt, cum am ajuns la Dinamo? De multe ori m-am întrebat ce a fost în mintea mea, atunci, la 18 ani, când solicitat de Traioan Ionescu (n.r. – antrenorul de atunci al „roș-albilor”) am venit la Dinamo. Făcusem oare bine că acceptasem să vin? Dinamo avea două extreme tinere: Pârcălab și Haidu, doar cu 3-4 ani mai mari decât mine, în plină formă, titulari indiscutabili ai echipei naționale. Dar cine altul în locul meu, solicitat de clubul ce dădea cei mai mulți componenți echipei naționale, ar mai fi lăsat loc unor asemenea îndoieli? Am venit și am fost bucuros că am făcut-o.

Era prin mai, 1963. Jucam pe terenul 4 al stadionului «23 August» împreună cu colegii de la SSE 2. De câtva timp mă urmăreau ochii descoperitorului de talente Gorgorin. Nu-l cunoșteam și de aceea nici nu-l luam în seamă. Mă iscodea cu privirea îndelung, insistent, urmărind fiecare mișcare, fiecare execuție tehnică. Peste puțin timp apăru lângă el o altă figură. O pălărie cu boruri largi, o haină de piele lungă, un fular în jurul gâtului și al gurii, părea a fi mai degrabă celebrul personaj al cărții lui Wells, decât un antrenor de fotbal. Imobil, fără nici un fel de agitație exterioară, fără să încerce să-și facă simțită prezența, a rămas câteva clipe, privind atent de după gardul terenului, apoi a dispărut.

În aceeași seară, târziu, după ora de culcare a familiei, am auzit câinii lătrând în vecini. Erau rare momentele, în mahalaua noastră, în care oamenii se sculau devreme pentru a merge la lucru, când liniștea era tulburată după ora 22.00. Rar, foarte rar, câte un bețiv întârziat în crâșma cartierului mai stârnea, cu mersul său legănat și nesigur, furia câinilor. Tata, puțin mirat, puțin nemulțumit, a ieșit să vadă ce se petrece. Cineva bătea puternic în poartă. La întrebarea tatii, aflat în prispa casei, de dincolo de poartă, doi bărbați îi răspunseră că sunt în căutarea familiei Lucescu. Tata a revenit înăuntru, a aprins lampa și din șușotelile neliniștite ale părinților am înțeles că era vorba de ceva deosebit. Nu se mai întâmplase să fim căutați la o asemenea oră și tata, văzând un ofițer în poartă, crezu pentru o clipă că unul dintre frații mei făcuse vreo prostie. După o jumătate de oră am fost chemat în cealaltă cameră pentru a face cunoștință cu cele două persoane: Traian Ionescu și colonelul Turtureanu. Cu ochii umflați de somn, nedezmeticit, numele lor nu-mi spunea nimic. Abia apoi, precizând că sunt de la clubul Dinamo, o străfulgerare de bucurie și speranță m-a făcut să mă trezesc de-a binelea. Recunoșteam pe unul dintre ei. Era Traian Ionescu, personajul misterios care venise la «23 August». M-au cântărit din ochi îndelung, m-au chestionat și într-un târziu mi-au spus că sunt invitat a doua zi la Dinamo. (…) Și așa, din acea seară, viața mea a început să ia o altă turnură”.