ProSport vă propune, începând de astăzi, un demers în premieră pentru presa din țara noastră: o istorie a blaturilor din fotbalul românesc. Parcurgând aranjamentele interbelice de la restauranul „Mercur”, presiunile politice ale ministrului de Interne care patrona echipa Venus, abuzurile Miliției și ale Armatei din anii comunismului, persecuțiile fotbaliștilor rebeli, circumstanțele dubioase ale celebrului România – Iugoslavia 4-6 din 1977, ciudățeniile meciului Dinamo – FC Argeș 3-4 din 1979, care a trimis titlul la Pitești, arestările pentru corupție, teroarea din anii 80, șmecheriile care au dus la desființarea „Ghetei de Aur”, perioada de glorie a Cooperativei și anii din urmă, în care toate aranjamentele se fac pe bani, vom constata că acum asistăm la perpetuarea unor cutume vechi deja de aproape un secol.
Fotbalul românesc e măcinat acum de blaturi, impostură, incompetență, nonvaloare, interese meschine. Dar, dacă scotocim arhivele și vorbim cu protagoniștii evenimentelor trecute, descoperim, indiferent de epocă, mereu aceleași probleme. Practic, istoria fotbalului se împletește strâns cu cea a matrapazlâcurilor. Bolile sportului nostru sunt bolile societății românești. Întotdeauna au existat aranjamente, imixtiuni politice, arbitri și jucători corupți, antrenori nepricepuți, conducători interesați și oportuniști, la fel cum au fost fotbaliști de excepție, tehnicieni de elită, șefi care au realizat marile performanțe ale fotbalului nostru.
Diferența dintre „atunci” și „acum”, dincolo de fluctuațiile valorice ale generațiilor, pare a fi doar cea mediatică. Au fost vremuri în care sportul era o componentă periferică a societății și, apoi, decenii în care nu era voie să se scrie adevărul. La public ajungea o realitate cosmetizată, în care „detaliile” incomode cădeau „la montaj”. Zeci de ani, ziarele au scris doar ceea ce „era voie” să se scrie.
Deosebirea dintre scandalurile de acum câteva decenii și cele din prezent este că pe atunci urmele erau ascunse cu grijă, în timp ce azi faptele ies la iveală. Epoca s-a schimbat, iar adevărul nu e întotdeauna plăcut și ușor digerabil. Dar unul dintre drepturile pe care ți le dă libertatea este tocmai acela de a afla adevărul.
CM din 1930
Lista participanților la prima ediție a Cupei Mondiale, organizată în 1930 de Uruguay, s-a făcut pe ascuns, la cârciumă, federalii tăind fotbaliști de pe listă pentru a-și face loc în „excursie”. Epoca romantică a fotbalului românesc nu diferă esențial – în mod paradoxal – de vremurile actuale. Jocul se învârtea, în anii 20-30 ai secolului trecut, la fel ca și acum, în jurul arbitrilor, care erau „cei mai curtați”, după cum povesteau chiar protagoniștii acelor momente. A fost perioada în care „fluierașii” erau factotum: antrenori, conducători de cluburi și de federație. Celebrele anecdote cu delegațiile în care sportivii erau lăsați acasă pentru a le face loc funcționarilor sunt cu mult mai vechi decât perioada comunistă. Aranjamentele se făceau, evident, la restaurant – cunoscutul „Mercur”, care există și acum, ca și atunci, în Pasajul Victoriei, din București. Ca să ajungi în vârf, trebuia obligatoriu să treci, mai întâi, pe la cârciuma unde șefii fotbalului trăgeau sforile. Lucrurile importante erau ținute „la secret”, departe de urechi indiscrete, care puteau să strice „ploile”. Totul se făcea – la fel ca și azi – pe ascuns.
Mărturiile din „Jurnalul Montevideo”
Protagoniștii acelor întâmplări s-au stins de mult. În urmă au rămas, însă, mărturiile scrise. Rudi Wetzer, fost internațional, în 1930 component al echipei Juventus București (una dintre forțele campionatului nostru pe atunci) și om „cu intrare” la șefii FRF, a vorbit despre episoadele interesante trăite în perioada interbelică. Reluate de Ioan Chirilă în „Și noi am fost pe Conteverde” și „Finala se joacă astăzi”, fragmentele din „Jurnalul Montevideo” (despre care ziaristul spunea că fusese ținut de Rudi Wetzer pe durata Mondialului) au în centru epopeea naționalei la prima Cupă Mondială de fotbal din istorie: Uruguay 1930. E posibil ca acest „Jurnal Montevideo” să fie doar o licență a lui nea Vanea, pentru a apropia mai ușor cititorul de vestiarul tricolorilor de acum 80 de ani. Dar vorbele lui Wetzer, consemnate de un ziarist precum Ioan Chirilă, nu pot fi puse la îndoială.
Dincolo de povestea romanțată de inegalabilul Ioan Chirilă (care a avut și privilegiul de a sta personal de vorbă cu protagoniștii, în 1965, despre acest episod) rămân și tușele gri ale unor întâmplări cu parfum exotic. Scrise într-o vreme în care astfel de lucruri neplăcute nu se obișnuia și nici nu era indicat să fie scoase în evidență, aluziile lui Wetzer sunt cu atât mai relevante. Și ne arată că, în fond, prea multe nu s-au schimbat în fotbalul nostru.
„Mercur”, bârlogul blatiștilor „20 martie 1930. Am trecut pe la «Mercur». La «Mercur» se știe totul. Patronul pretinde că nimic pe lume nu dezleagă limba mai bine decât Rieslingul lui, specialitatea casei. Am prins din zbor un nume. De afacerea Montevideo se ocupă Octav Luchide. Totul e, însă, în mare secret. Așa e Luchide. Nu admite eșecuri.
(…) 30 martie 1930. Am fost din nou la «Mercur». Nu pentru că mi-ar plăcea să beau. Dar sunt singurul jucător profesionist, așa că, la 12:00, am, nu am treabă… Și-apoi aici, la «Mercur», e bursa fotbalului. Aici se întâmplă totul! Aici, aranjamentul proiectat la prânz, între tuslama și cafea, se transformă în decizie oficială la cină. Deverul cel mai mare e la amiază. Iar cei mai curtați sunt arbitrii. Pentru că în buzunarul fiecăruia se poate afla… fluierul de duminică”.
Un oficial la trei jucători
„(…) La «Mercur» se știe întotdeauna ceva în plus, dar niciodată în minus”, sună descrierea lui Wetzer, delicat „coafată” de Ioan Chirilă, a locului unde fotbalul românesc învăța, încă de atunci, cum se face un blat serios. Șefii federației făceau totul pe ascuns, conducătorii de cluburi și fotbaliștii se ploconeau pe lângă arbitri, aranjamentele se puneau la cale între două feluri de mâncare și un șpriț. Nimic nou sub soare…
Firul acțiunii duce, pe 30 aprilie 1930, tot la restaurantul „Mercur”, acolo unde Costel Rădulescu (fost fotbalist, la acea oră responsabil cu arbitrajul și unul dintre conducătorii FRF) îl înștiințează pe Rudi Wetzer că România va participa la prima ediție a Cupei Mondiale, în Uruguay. Fotbalistul află că delegația, ale cărei cheltuieli urmau să fie achitate integral de sud-americani, cuprinde doar 15 fotbaliști, deși uruguayenii puseseră la dispoziție 20 de locuri! Urmează un dialog stupefiant, oficialul FRF subliniind, în final, că tot fotbalistul e cel nerecunoscător, după ce acesta protestase împotriva restrângerii numărului de jucători în favoarea șefilor.
„Wetzer: (…) Dar de ce luăm numai 15 jucători? Rădulescu: 15 jucători și cinci conducători. Wetzer: Asta înseamnă doar trei rezerve de câmp! Nu cumva e puțin pentru gazonul emisferei australe, unde curge, din câte am auzit, cu oase pisate și gaze lacrimogene? Sau vă gândiți că, la nevoie, se echipează și conducătorii? Rădulescu: Hai, Rudi, monument al ingratitudinii! Bea-ți țapul și să mergem…”.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER