Fantomele trecutului! Chiar a existat Unirea Urziceni? Reportaj cu baza sportivă aflată în paragină a fostei campioane a României

ProSport a vizitat baza de cantonament și stadionul Unirii Urziceni, fosta echipă a lui Bucșaru. Imaginile oferă senzația că micul oraș nu a avut niciodată o câștigătoare de campionat în 2009

Sub protecția anonimatului, unul dintre jucătorii care au cucerit titlul cu Unirea Urziceni a ales să vorbească despre situația în care a ajuns, patru ani mai târziu, clubul desființat în 2011

„Am fost acum trei luni să văd stadionul. M-am crucit! Era ca și când nu s-ar fi jucat niciodată fotbal acolo. Am luat un titlu, am jucat în Champions League, iar terenul ăla arată mai rău decât al unei echipe de liga a V-a. Vă spun eu, e ca și când nu am fi existat! Sper că lui Bucșaru îi merg bine afacerile și că nu va mai trebui vreodată să investească bani în fotbal. Ar distruge din nou ceva frumos”. Declarația îi aparține unui jucător care în sezonul 2008-2009 avea atârnată de gât o medalie de campion și sărbătorea pe un gazon verde câștigarea campionatului. Atunci, Unirea Urziceni producea una dintre cele mai mari surprize ale Ligii I. Ceea ce nu știa mica populație a orașului, dar și oamenii din fotbal, era că patronul clubului, Dumitru Bucșaru, deja punea pe hârtie afacerile pe care urma să le înceapă cu banii primiți din Champions League: „Nu s-a pus niciodată problema să investească la echipă. Era numai el. Cultul personalității e dezvoltat la Bucșaru”, spune același jucător. Din motive lesne de înțeles, fotbalistul a rugat jurnaliștii ProSport să nu îi fie dezvăluită identitatea: „Nu știi unde te duce viața și cum ești judecat de alții atunci când spui lucrurilor pe nume”.

Doi câini și un bărbat la terenuri

„Baza de cantonament a fost dată în grija celor de la Banca Transilvania. Arată deplorabil. Nu intră nimeni acolo. Au crescut mărăcini peste tot, numai terenuri de antrenament nu mai sunt”, începe jucătorul. Realitatea nu îl contrazice. Doi câini și un om de pază căruia îi ia cinci minute să vină până la poarta încuiată cu un lacăt stau în zona în care acum patru ani ani se antrena echipa campioană. Bărbatul nu așteaptă să fie întrebat în legătură cu accesul la terenuri. Țipă atunci când vede fotograful ProSport. El are ordine: „Nimeni, dar absolut nimeni nu intră aici. Așa a zis șeful”. Și, aparent, doar el poate vorbi cu cel pe care îl consideră a fi autoritate supremă în deschiderea lacătelor: „Nu, nu îl deranjăm. Doar în cazuri extreme îl sun. Ă‚sta nu pare să fie unul”. Îi mulțumești pentru ajutor, îl întrebi dacă s-a mai interesat cineva de terenurile de antrenament și zâmbește: „La cum arată, ce credeți? Totuși, să nu mor prost. De unde sunteți? De ce ați venit aici?”. Probabil va dori și „șeful” să afle cine a dorit să se încumete să meargă pe terenurile de antrenament. Sau e doar curios. Oricare ar fi scopul, pleci de acolo cu sentimentul că mărăcinii vor crește în continuare, iarba la fel.

Stadionul Uimirii

„De stadion nici nu mai zic! Nocturna nu mai e, tabela arată ca vai de mama ei, gazonul nu mai există. Vrei să dai cu piciorul în minge acolo și îți asumi riscul de a-ți încheia cariera de fotbalist”. Din nou, realitatea nu îl contrazice. Stadionul nu mai are nimic din strălucirea care, cândva, îi oferea farmec. A fost abandonat, iar asta se vede cu ochiul liber. Scaunele din tribune sunt când și când decorate cu câte o plantă sălbatică, tabela de marcaj arată ca o relicvă, porțile par a fi acum încropite de niște puști care vor să joace fotbal, tunelul către vestiare e căzut, iar gardul a fost demult furat de localnicii care i-au găsit acestuia o utilitate cu mult mai bună la fiare vechi decât pe un teren pe care nimeni nu se încumetă să intre: „Unele dintre cele mai frumoase amintiri le-am trăit acolo. Nu mai e nimic. Te încearcă un sentiment ciudat când pui piciorul pe ce se presupune a fi fost iarbă. Sau când te duci la tribuna oficială unde nu mai sunt scaune și din care domnul Bucșaru ne privea și ne aplauda. Și normal, că eram mină de aur pentru el. Dacă știam ce avea să se întâmple, nu mai câștigam niciun campionat. Pierdeam fiecare meci”, spune fotbalistul. Iar din voce poți să-i recunoști dezamăgirea: „Nu sunt singurul care simte asta. Am mai vorbit și cu foștii colegi și suntem de aceeași părere”, spune acesta.

„Bucșaru ar trebui interzis în fotbal”

Oamenii din Urziceni simt lipsa unei echipe. Acum, nimic nu îi mai entuziasmează pe locuitorii orașului. Din păcate, primarul ei a refuzat înființarea alteia noi: „Mai ieșeam și noi din rutină cu un meci, cu o victorie. Acum, fiecare muncește cu ziua, iar tinerii pleacă imediat, cu prima ocazie”, se plânge nea Mitică. Vinde legume și a mers la fiecare partidă a Unirii. Apoi s-a desființat și rar părăsește curtea casei. Zâmbește atunci când îi spui că stadionul este plin de bilete vechi de pe care ploile au șters datele: „Cumpărau oamenii un kilogram de roșii și mă duceam să îi văd pe băieți”, rememorează acesta. Lași în urmă orașul, cu regretul că egoismul și dorința de a avea mereu mai mult pot să distrugă un lucru care, cândva, însemna totul pentru unii dintre aceia care văd fotbalul ca pe un sport, nu ca pe o sursă de îmbogățire. Ironic sau nu, lui Bucșaru nu îi merg tocmai bine afacerile: „Omul ar trebui să fie interzis în fotbal. Și-a bătut joc de el”, conchide jucătorul. Iar nea Mitică i-ar da dreptate, în simplitatea lui.