La 17 ani, Ștefan Roșca avea în palmares un titlu de campion național la box. O performanță care-i deschidea noi perspective. Un rezultat ce-l alimenta cu ambiție și îi creștea nivelul de energie. Iar cascada de propuneri a survenit firesc. N-a trecut mult timp și o invitație din partea unui antrenor din România pentru a se muta în București îi invada deja mintea de visuri.
„Era totul stabilit. Deja visam la titluri europene, mondiale, la Jocurile Olimpice, la medalii”, zâmbește trist fostul pugilist. Niciun scenariu imaginat nu avea să-l pregătească pentru realitate. Provenit dintr-o familie modestă, cu mama plecată în Israel pentru a câștiga un ban în plus și pentru a-i ajuta pe cei doi copii și cu un tată care lucra cu ziua, pe Ștefan îl găseai cu greu. Fie la sală antrenându-se, fie alergând în jurul satului Sadaclia, unul din care se visa plecat încă din perioada în care a început să câștige primele competiții de box. „Voiam să văd lumea, știam că e mai mult pentru mine decât asta”, continuă Ștefan. Simțea că are toată lumea la picioare. Se imagina cu medalii la gât și, mai departe, cu centuri pline de diamante pe post de brâu. Respira. Lovea. Eschiva. Lupta. Cădea. Cu același vis în minte. Nici prin gând nu-i trecea faptul că majoratul și-l va petrece pe un pat de spital. În comă. Ce s-a întâmplat de fapt?
O zi obișnuită de vară. Soarele tocmai intrase în nori, iar antrenamentul fizic se apropia de final. Mintea îi era străfulgerată de petrecerea de majorat, iar plicul din sertar continua să exercite o atracție magnetică asupra lui. Urma să vină în România și să cucerească lumea. Urma să atingă cu mânușa învelită în catifea noi provocări. Dar…
S-a trezit din comă de ziua lui Ștefan deschide o nouă fereastră în trecut. „Alergam ca de obicei. Aproape se întunecase afară, când am observat un cocostârc pe firele electrice. Se zbătea între viață și moarte. Nu am stat prea mult pe gânduri și m-am urcat pe stâlpul respectiv să îl salvez”. O decizie pripită avea să-l arunce pe tipul săritor în lupta dintre viață și moarte.
Ștefan a fost electrocutat și a rămas atârnat de fire. O imagine ce-l bântuie neîncetat. Tatăl său a fost cel care a reușit să-l coboare, după ce toți localnicii l-au alertat. Și-a salvat fiul, dar s-a ales și el cu o arsură puternică la mână: „Nu mai țin minte cum am ajuns la el. Vecinii spun că am urcat foarte ușor. Eram în stare de șoc”, spune ca tatăl său ca și cum ar povesti un film. La două ore distanță a sosit și ambulanța: „Puteam să mor de două ori până atunci”, își amintește Ștefan. A intrat în comă la puțin timp după ce a fost electrocutat și nimeni nu îi mai dădea vreo șansă: „Vecinii îi ziceau lui tata să se ducă acasă și să înceapă pregătirile pentru înmormântare, să nu mai sprijine degeaba pereții spitalului”. Părinții n-au căzut în mlaștina suferinței și au continuat să spere. Au înălțat rugăciuni cu o voce sfârșită și au tocit covoarele cabinetelor medicale. În căutarea unor sfaturi. În căutarea unor capete de ață.
De ziua lui, spre seară, Ștefan s-a trezit din comă. Când nimeni nu îi mai dădea nicio șansă, a decis să lupte pentru viața lui.
„Gata, eu nu o să mai merg niciodată!” Picioarele suferiseră arsuri mult prea grave, astfel că i-au fost amputate la puțin timp de la sosirea în spital. S-a trezit fără ele: „Mi-am dat pătura la o parte și am simțit un gol în stomac. Unul imens. Mi-am spus că e totul gata pentru mine, nu o să mai merg niciodată. Nu știam dacă să fiu recunoscător că trăiesc. În momentele alea îmi treceau tot felul de gânduri prin minte”. A văzut empatia din ochii colegilor, prietenilor, dar și familiei. A pretins faptul că îi este bine, sperând că astfel le va oferi o speranță și celor din jur. În scurt timp joaca de-a mima s-a transformat în realitate: „Am fost cât pe ce să intru în depresie. Mă prefăceam că sunt puternic. Până să ies din spital eram deja. Nu se terminase nimic pentru mine, lucrurile abia începeau”. Ștefan s-a externat câteva zile mai târziu într-un scaun cu rotile. Unul oferit de o necunoscută care avea să-i devină a doua mamă.
Anunțul umanitar care i-a schimbat viața Trezit din comă și cu un zâmbet trist pe chip, Ștefan a primit într-o seară vizita Silviei Zaharia. Femeia citise un anunț dintr-un ziar. De fapt, zărise cu coada ochiului câteva paragrafe din el. Familia ruga pe oricine pentru ajutor. Mamă a unui băiat de vârsta lui Ștefan, aceasta a decis să se implice: „O zi întreagă l-am căutat. Când l-am găsit, mi s-au înmuiat picioarele. Avea febră mare de la amputație și abia reușea să scoată câteva cuvinte”. Și n-a stat o clipă.
I-a cumpărat un scaun cu rotile și a ținut constant legătura cu el. Iar vreme de un an de zile i-a căutat sponsori pentru primele proteze. Singura ei rugăminte era ca băiatul să ia note mari la școală și să nu-și piardă speranța. A ascultat-o, astfel că în 2008, Ștefan Roșca devenea primul student într-un scaun cu rotile admis la o instituție cu profil sportiv din Chișinău.
Mănușile jos, haltera sus Nu s-a oprit nici aici. A reușit să spargă și alte bariere. În perioada recuperării de după accident, Ștefan a început să ridice greutăți. Un antrenor profesionist l-a observat și i-a propus o colaborare, una pe care nu a refuzat-o: „Am fost impresionat de ambiția lui. Venise în capitală și reușise să se integreze printre studenți. Mereu îmi zicea că oamenii se obișnuiesc mai greu cu el în scaunul cu rotile, că la început sunt reticenți, dar apoi revin la sentimente mai bune și îl tratează precum un om obișnuit”, dezvăluie antrenorul. La scurt timp, Ștefan și-a propus participarea la Campionatul Mondial, dar statul nu i-a furnizat banii la timp și nu a mai ajuns la el. Părerea de rău a durat câteva zile. Revenit în sală cu o și mai mare ambiție, Ștefan a luat totul de la capăt: „Am avut 30 de prieteni înainte de accident. După ce am devenit incapabil să mai merg cu ei în vacanțe, să ies, să mă distrez, am rămas doar cu trei”. Astfel și-a concentrat toată atenția pe performanță. Iar rezultatele nu au întârziat să apară.
Viața bate filmul Aflat în perioada creșterii, Ștefan s-a văzut în scurt timp nevoit să renunțe la protezele care îi rămăseseră mici. S-a întors în scaunul cu rotile, cel pe care îl primise în ziua externării. Aceeași Silvia Zaharia i-a făcut rost de altele. Mai bune. Între timp învățase să înoate: „Văzusem la televizor un om care era în situația mea. Și mi-am zis că pot să fac și eu asta. Pai de ce nu?”. A jucat chiar și tenis de câmp în cărucior, cucerind locul I la campionatul țărilor balcanice. Până în prezent, Ștefan Roșca se poate lăuda cu faptul că a sfidat moartea și că a nu a renunțat atunci când mulți ar fi făcut asta. A participat la Jocurile Paralimpice de la Londra din 2012, la haltere, unde s-a clasat în primii zece în proba de powerlifting, ocupând locul 9. I s-a îndeplinit visul Jocurilor Olimpice. Peste ani, la un alt sport și într-o cu totul altă conjunctură. Dar e dovada vie că viața bate filmul. Întotdeauna.
160 de kilograme a ridicat Ștefan la prima încercare la JO din 2012
167 de kilograme a ridicat acesta la doua încercare la JO din 2012
40.000 de euro a costat cea de-a doua pereche de proteze cumpărată de Silvia Zaharia pentru Ștefan
2.000 de euro a primit Ștefan Roșca pentru clasarea pe locul 9 de la JO
Poate Dumnezeu m-a scăpat de un alt accident mai grav, ca să pot să le arăt oamenilor că un invalid poate face și el lucruri bune
Ștefan ROȘCA, campion european haltere
Mi-a fost greu la început. Oamenii nu sunt încă obișnuiți cu oamenii invalizi. Nu știu cum să îi ia. Cu fetele mi-e cel mai greu. Se uită după băieți în mașini, nu în scaune cu rotile
Dacă ar fi să mă întorc în timp, aș face la fel. M-aș urca pe stâlp și aș salva cocostârcul. Viața mea a fost bună chiar și așa. Trebuie doar să înveți să ți-o faci
Care e cel mai bun mijlocaș central ofensiv al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER