Naționala iese, ca de obicei, la unul dintre antrenamentele de dinaintea unui joc. De data aceasta este un amical. Cel împotriva Israelului. Medicul lotului ajunge ultimul lângă una din băncile tehnice.
Își lasă geanta, scrutează terenul și apoi așteaptă, dorindu‑și, ca de fiecare dată, să nu fie nevoie să intervină. Ne obișnuiserăm cu echipamentul galben. Un galben intens pe ploaie sau mai pal dacă este soare. Acum suntem în roșu aprins. E primul antrenament cu noua linie vestimentară. „Parcă suntem Spania”, glumesc tricolorii, bucurându-se precum niște copii de noile fâșuri. „Măcar de am avea jumătate din rezultatele lor (n.r. – Spania este campioana europeană en-titre și una dintre favoritele Mondialului din acest an)”, spune un hâtru. Nu poate fi decât Prodan. Pompiliu Popescu prinde gluma și schițează un surâs. Cam sobru, dacă nu trist. Ne-am obișnuit cu mersul calculat, cu gesturile studiate, cu șapca sa și cu una din mâini având mereu o mănușă uriașă. O geantă burdușită de medicamente, feșe și spray-urile acelea care îi „repară” pe fotbaliști.
Treningul albastru și geaca roșie Pompiliu Popescu este mândru și el de noua geacă roșie. „Am schimbat la echipamente…”, începe firesc un dialog cu cel mai longeviv om al naționalei de fotbal a României. „Îmi amintesc că, la început, se mergea mult pe combinația de albastru”, derulează timpul omul care a apucat vremurile când stema de pe drapelul de dinainte de ’89 era imprimată și pe treningul naționalei. „Tovarășul Popescu”, „Nea Pompi”, „Doctorașul” sau, mai simplu, „Dochi” este din 1987 medicul tricolorilor. Este, nu încape îndoială, cel mai vechi om al naționalei României. A văzut la viața sa câte nu ar încăpea într-o carte. Nu mai spunem de un material dintr-un cotidian.
„I-am tratat ca jucători și am lucrat cu ei antrenori” „Mai aveți puțin și sărbătoriți nunta de argint cu naționala”, îl provocăm. Râde, evident mândru de longevitatea cu care nu se laudă, dar despre care acceptă să vorbească. A lucrat la viața sa cu toți marii antrenori ai României din ultimii 20 de ani, cu excepția lui Mircea Lucescu, pe care nu l-a mai prins. A fost chemat în 1987 la echipa națională și de atunci a rămas fără întrerupere în stafful tehnic. „Nu mai știu câte generații de fotbaliști mi-au trecut prin mâini. Sunt ca un bunic. Pe mulți i-am avut ca jucători și pe urmă au revenit ca antrenori. Iovan e cel mai în vârstă dintre ei”, spune Pompiliu Popescu, privind mândru spre fostul căpitan de la Sevilla.
Trei ere distincte în istoria naționalei Medicul naționalei rezumă în câteva propoziții mărirea și decadența echipei. „A fost o perioadă în care, indiferent cine se accidenta, avea înlocuitor. Nu era plăcut, dar știai că, dacă nu îl refaci pe Negrilă, îl ai pe Iovan. Și tot așa. Erau jucători de valori apropiate și foarte buni. S-a prelungit această stare de lucruri chiar și în generația lui Hagi. El părea de neînlocuit. Dar să fim sinceri, fie și retrospectiv. Aveai un Panduru, aveai un Lupu, chiar Mateuț… Timofte, că tot suntem la Timișoara”, își amintește Popescu.
Doctorul continuă, punând degetul pe rană: „Am fost contemporani epocii în care dacă se accidentau doi jucători era dezastru. Naționala ajunsese să stea în două nume”. Nu spune nici Mutu, nici Chivu, dar e clar că la ei se referă. „Acum trebuie să reconstruim. Pentru asta e nevoie de răbdare, de timp, de încredere”, concluzionează el. „Acum, că nu e nici Chivu, nici Mutu, cum e dacă se accidentează vreun jucător? E cam tot aia, nu?”, scapă „Pompi” cea mai tristă întrebare retorică din fotbalul nostru. Pompiliu Popescu se întoarce și are o privire care nu mai necesită comentarii.
„Răzvan comunică excelent cu jucătorii” E greu să smulgi declarația că, dacă azi s-ar accidenta cineva, ar fi cam tot aia. Că naționala s-a nivelat în jos, că valorile sunt egalizate și că tricolorii de azi trebuie lăsați să crească.
Să își asume condiția de fotbaliști care joacă la echipe mici, să muncească mai mult și abia apoi să aibă pretenții și comportament de mari jucători. Doctorul confirmă teoria fără să vrea în momentul în care este provocat dintr-o altă pers-pectivă: „Știu că aveți o colecție impresionantă de tricouri de la toți jucătorii naționalei și chiar de la adversarii lor. V-o mai completați?”. Zâmbește amar: „De unde să o completez? Să cer tricouri de la…”. Se oprește. Completăm noi: FC Midtjylland, Krasnodar ori Utrecht.
Visează la încă un turneu Aceasta este realitatea de azi și diagnosticul venit de la omul care a trăit cele mai mari realizări ale echipei naționale. Sfătos, Pompiliu Popescu ne lasă totuși să sperăm: „Nu e vorba de faptul că e acum antrenor, dar Răzvan chiar poate să facă o națională ca altădată. Îi strânge pe jucători în jurul lui, comunică extraordinar cu ei. Se simte posibilitatea de a crea atmosfera aceea specială. E un mediu în care se poate dezvolta o echipă națională adevărată. Trebuie să sperăm”, a mai spus omul care nici nu concepe să își sărbătorească 25 de ani de națională în altă parte decât în Ucraina și Polonia, la turneul final din 2012.
„Eu l-am adus și pot să spun că am avut mână bună. Îl știam dinainte. Își formase la Progresul o clientelă numeroasă. Vine primul la convocare, cu o zi sau două înaintea jucătorilor, și își transformă camera într‑un sanatoriu ambulant”, Mircea Rădulescu, fost selecționer al României
„L-am respectat întotdeauna ca om și ca profesionist. A fost întotdeauna cumpătat la diagnostice”, Gică Hagi, fost căpitan al naționalei
Care e cea mai bună extremă dreapta a lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER