Visul lui Hîldan care s-a transformat într-un bulgăre de pământ de pe San Siro

– Marius, a murit Cătălin!
– Care Cătălin? Cătălin al nostru? Cum adică?

Deși au trecut 15 ani fără două zile de la acel telefon, amintirea vocii buimace a lui Marius Niculae rămâne la fel de puternică. Tolontan și Vali Damian au dreptate. Fiecare jurnalist aflat la birou în acea zi de joi își aduce aminte ce făcea în momentul în care vestea morții lui Cătălin Hîldan a ajuns în redacție. După șocul inițial, un ziarist nu mai are timp pentru propriile gânduri. El este predestinat să resimtă și oroarea celor pe care trebuie să-i sune, să le ia reacții într-un moment în care îi vine să-și ia lumea în cap. Pe 5 octombrie 2000, jurnaliștii au retrăit moartea lui Cătălin Hîldan de zeci de ori, iar amintirea plânsetelor din telefon le ridică și acum părul de pe mâini.

Un an mai târziu, în același loc, aceiași oameni au simțit în plex impactul prăbușirii turnurilor World Trade Center, dar șocul n-a mai fost la fel. Dispăruse sentimentul personal. Vorba lui Marius Niculae, Cătălin era al nostru. Steliști, rapidiști, dinamoviști îl vedeau săptămânal pe teren, la antrenamente, după meciuri, era urât sau iubit, dar mereu apreciat pentru energia lui aproape inepuizabilă.

Pe atunci, Hîldan era poreclit Buldogul și nu avea statut de legendă. Tânărul de 24 de ani cu gâtul ca de taur avea o capacitate incredibilă de a lua un meci prost de ciuf și de a-l pune pe picioare cu un șut în fund. „Când ne conducea o echipă, făcea un semn discret din ochi și asta însemna că trebuie să începem să punem piciorul mai tare, chiar dacă mâncam bătaie… Așa am câștigat un meci cu Oțelul, am revenit de la 0-2 și i-am bătut”, povestește, nostalgic, Marius Niculae. Moartea prematură de la Oltenița l-a transformat pe Hîldan într-un supererou, cu vârsta înțepenită la 24 de ani. Niculae se apropie astăzi de finalul unei cariere care se anunța altfel acum 15 ani.

Era februarie 2000 și primăvara se simțea printre livezile stâncoase de măslini și de portocali de pe coasta de sud a Ciprului. Zilele călduroase se succedau cu cele în care o ninsoare misterioasă venită dinspre munte transforma totul în iarnă pentru câteva ore. Naționala lui Emeric Ienei lăsase România sub troiene și venise în estul Mediteranei pentru un turneu care trebuia să pregătească jucătorii din țară pentru șocul valoric de la Euro 2000, unde Hagi, Popescu, Petrescu și Munteanu aveau nevoie de picioare tinere în jurul lor. Niculae și Hîldan aspirau la un loc alături de legende. Primul era dorit de Lecce, dar urmărit discret și de scouterii lui AC Milan, al doilea avea un vis.

„Cătălin și-ar fi dorit mult să joace pe San Siro”, își amintește primul său antrenor, Ionuț Chirilă. Este cel care, în 1987, îl selectase pe Hîldan dintre cei 2.000 de copii care veniseră cu gândul să se facă fotbaliști la Dinamo.  Astăzi, doar un concurs lansat de Facebook mai poate strânge atâția puști la un loc.

În Cipru, timp de două săptămâni cât dura turneul, ziariștii și fotbaliștii conviețuiau mai bine decât în România. Pentru toți, Cipru era un lagăr de concentrare, cu reguli mai relaxate, în care acuzau dorul de țară și de familie. Se vedeau de cel puțin două ori pe zi și atunci discuțiile despre fotbal alunecau deseori spre fete, muzică și alte lucruri lumești. Hîldan se amesteca rar în aceste dialoguri. La un moment dat, și-a pierdut cartela magnetică de intrare și a venit în camera de alături, unde stătea selecționerul, pentru ajutor. Ienei a întrerupt interviul și l-a sfătuit părintește ce să facă. Jenat, Hîldan a zâmbit sfios, a salutat ziariștii și s-a făcut nevăzut pe ușă. „Era introvertit cu media. Între noi, era altfel. Plângea pentru fiecare nereușită, urla ca o fiară dacă nu ieșea ceva în joc”, spune Chirilă.

A doua zi, contra Georgiei, Hîldan avea să-i terorizeze pe Kețbaia, Nemsadze, Arveladze sau Khizanișvili. Tânărul din Brănești părea coborât împreună cu aprigii săi adversari de pe pantele aspre ale Caucazului. Băiatul timid din viața de zi cu zi devenea cu totul altcineva când își trăgea jambierele peste apărători, un Transformer clasic al fotbalului românesc. „Era spiritul lui Dinamo: tenacitate, agresivitate, determinare. Era o fiară care strângea adversarul. Îi aduna pe ceilalți lângă el. Avea o forță de a capacita jucătorii de lângă el, ceva extraordinar. Cred că a fost jucătorul cu cea mai bună știință a tacklingului și a recuperării din România”, îl descrie Ionuț Chirilă. Contra Georgiei, Hîldan a luat partida de păr și a trimis-o în prelungiri cu un gol în ultimele minute.  A fost declarat omul meciului. Golul avea să rămână singurul în tricoul României.

Patru luni mai târziu, Hâldan a prins lotul pentru Euro 2000. Era campionul României cu Dinamo. Mai tânărul său prieten, Marius Niculae, a rămas acasă, dar își aștepta rândul. „Cătălin era un băiat cuminte și muncitor. Era foarte respectuos. Nu se amesteca foarte mult cu jucătorii mai bătrîni”, își amintește Costel Gâlcă săptămânile petrecute în Belgia și Olanda. Deși n-a jucat la turneul final, mijlocașul lui Dinamo avea o cotă în creștere. În acea toamnă, muncitor, a început un nou sezon în Ștefan cel Mare.

Ionuț Chirilă l-a văzut pentru ultima oară în septembrie. Sub bolta de vie dintr-o curte din Brănești, pe partea stângă cum te duceai la mare, antrenorul și jucătorul au avut o discuție care astăzi sfredelește ca un cuțit în inimă. ” Cu o lună…”, Chirilă accentuează și repetă cuvintele…„o lună!, înainte să moară, am fost la el la Brănești, mă duceam des. Mi-a spus. „Domn” profesor, nu știu ce e cu mine. Parcă nu mai trag așa, nu știu ce dracu” bagă ăștia în noi, mă simt obosit. Mă simt greoi. Parcă merg în frînă, așa. Înainte de fiecare antrenament, stăm cu niște perfuzii. Nu știu ce bagă ăștia în noi. Mă simt obosit”.  Asta mi-a spus cu o lună înainte”.

Verdictul specialiștilor în urma autopsiei a fost accident vascular cerebral. Hîldan suferea și de hepatită C. Subiectul medicamentației din fotbal rămâne un tabu la 15 ani după moartea sa.

Pe 5 octombrie, Hîldan s-a prăbușit pe teren într-un amical cu echipa Șantierului Naval. A doua zi, se juca Italia – România pe stadionul visurilor sale. „Înainte de meci, m-am dus pe Giuseppe Meazza jos, am rupt un pumn din gazonul lui Milan și la înmormântare i l-am pus în sicriu”, povestește Ionuț Chirilă.

De atunci au trecut 15 ani. Marius Niculae a fost la un pas de a se transfera la AC Milan, dar o accidentare groaznică în Portugalia i-a schimbat cariera. Hrănit cu carnea lui Hîldan, bulgărele de pământ de pe San Siro îngrașă un colț din cimitirul comunei Brănești. În interiorul său se ascunde povestea sacrificului suprem. Și, poate, și secretul. Din miezul ei, a încolțit o legendă. Cătălin Hîldan, Unicul Căpitan.