LUCESCU 70 | INTERVIU EVENIMENT cu Răzvan Lucescu: „Tatăl meu a fost sărac. El nu a fost învățat să primească, ci să dăruiască” Momentul Rapid – Șahtior. IL LUCElebrating football

Mircea Lucescu a împlinit 70 de ani, iar această aniversare l-a prins pe fiul său, Răzvan, tocmai în Grecia, unde pregătește echipa Xanthi Skoda pentru al doilea an consecutiv. Într-un interviu emoționant acordat pentru ProSport, unicul fiu al marelui antrenor român vorbește despre relația cu tatăl său, despre emoțiile din 2005 de la meciul direct Șahtior-Rapid, câștigat de Răzvan și multe alte teme captivante.

Răzvan, ce sentiment te încearcă în momentul în care auzi că tatăl tău a împlinit vârstă de 70 de ani?
Îmi dau seama că am ajuns și eu la 46 de ani, uite ce repede trec anii, azi mai repede ca oricând pentru că viața este mult mai agitată ca înainte. Dar e și o senzație de plăcere, te simți permament în activitate, nu ai timp să te oprești, să te moleșești și cred că asta îl determină pe tata să continue la vârsta lui munca pe care o desfășoară.

Ți-a mărturisit vreodată la ce vârstă se va retrage din fotbal, din antrenorat?
Nu, dar e adevărat că uneori mai zice el că a venit momentul să se oprească, să se bucure de timpul liber. Însă tot el e cel care se răzgândește repede. Revine la ale lui.

În cartea „Mirajul gazonului” îți este dedicat un capitol. Cred că aveai vreo cinci ani pe atunci. După ce jucătorul Mircea Lucescu a ratat cu România calificarea la turneul final din 1972, în fața Ungariei, tu i-ai spus tatălui tău, pe care l-ai văzut supărat, că vei ajunge să-i învingi pe maghiari. În 2009, înaintea jocului cu Ungaria, ca selecționer al României ți-ai amintit de promisiunea făcută?
Da,recunosc că mi-am adus aminte de acea poveste. A fost un moment frumos (n.r. – România a învins cu 1-0) ca alte momente prin care noi ca familie am trecut, de la această situație la meciuri jucate în cupele europene. Nu știu câți tați și-au întâlnit copiii într-un nivel avansat al unei cupe europene. Faptul că ambii am câștigat competiții în țări diferite în același timp. Sunt lucruri extraordinare pe care le trăim împreună. Suntem așa… printre norocoșii soartei.

Mircea Lucescu și fiul său, Răzvan, imediat după meciul din noiembrie 2005, când Rapid a reușit o victorie istorică la Donețk, cu 1-0, în grupele Europa League

În 2005, Rapid, cu tine pe banca tehnică, a învins pe Șahtior Donețk. La conferința de presă ai izbucnit în lacrimi. Să fi fost acela cel mai emoționant moment trăit alături de tatăl tău?
A fost un moment cu totul și cu totul special și nu cred că se poate lua în discuție doar finalul acelui joc. Pentru că trebuie înțeleasă toată atmosfera și timpul în care s-a creat acea stare.

Explică-ne, te rog!
Totul a început încă de la tragerea la sorți, când am văzut că am picat unul împotriva celuilalt. Era prima dată când ne întâlneam ca adversari. Nu știu dacă cineva poate să înțeleagă acest lucru. Eu am trăit tot timpul cu o pasiune deosebită pentru munca lui, am suferit enorm și am fost extrem de fericit trăind practic lângă el toate tristețile și toate bucuriile. Pregătirea jocului direct pe care eu am dus-o până la capăt a fost una în care m-am detașat total de idea fiu-tată. Nu cred că el a putut să facă același lucru. Eram convins că vom câștiga, le-am și zis jucătorilor acest lucru. Mizam pe o mai puțină concentrare a fotbaliștilor adverși. Am fost complet rece, iar izbucnirea mea a avut loc tocmai din acest motiv, că pe undeva am realizat, pentru prima dată, că m-am bucurat de un insucces al tatălui meu. Mi-am pierdut controlul după finalul meciului, noi eram într-o euforie totală și ochii mi-au căzut pe el, care mergea spre centrul terenului cu mâinile în buzunare și cu capul plecat. Era un moment greu pentru că era a doua înfrângere consecutivă acasă după cea cu Dinamo Kiev, în campionat. Situația a fost puțin tensionată. Patronul voia să se califice, să facă puncte. Nu am vorbit destul de mult timp, cred că cel puțin o lună, despre acest joc. Eu am fost rece, el mult mai pătruns, așa cum poate fi un tată care se gândește și la fiu și la el.

„Una de care îmi amintesc cu mare plăcere e cea poate când a făcut 35 de ani și era la Hunedoara, undeva într-un sat, la țară, o petrecere cu toată echipa, cu foc de tabără, cu muzică ardelenească”

E Mircea Lucescu un antrenor și un părinte perfect pentru tine?
Îmi e greu să mă desprind și să vorbesc doar despre el, pentru că eu mă includ total în relația asta. Avem o legătură pe care mulți și-ar dori să o aibă. Suntem o familie unită, am trăit lângă el și am văzut foarte multe lucruri. Nu s-a oprit să-mi zică, „uite, tu ar trebui să faci asta sau asta în viață”, dar văzând modul lui de a trata lucrurile, modul lui de a munci, pasiunea lui pentru fotbal, toate acestea mi s-au transmis. E de atâția ani cu mama mea. Poate și de aici m-a făcut pe mine să am o familie frumoasă. Filosofia lui despre fotbal și viață mi s-au transmis. Toată viața mea, una frumoasă, i se datorează lui. Da, uite că am zis-o. 

Ai avea să-i faci vreodată un reproș, chiar și în glumă?
Ca să fiu sincer, mi-aș fi dorit o soră. Dar asta e o poveste a copilăriei.  Acum e prea târziu să discutăm despre perioada aia.

Ai stat mereu lângă tatăl tău, ce aniversări ale zilei lui de naștere ți-au rămas în minte. Care ți-au plăcut cel mai mult?
Sunt vreo două-trei. Una de care îmi amintesc cu mare plăcere e cea poate când a făcut 35 de ani și era la Hunedoara, undeva într-un sat, la țară, o petrecere cu toată echipa, cu foc de tabără, cu muzică ardelenească. Foarte frumos! A rămas așa în capul meu toată atmosfera aia de grup, de camaraderie. A fost o perioadă frumoasă la Hunedoara. Și cea de la Donețk. MI-au rămas în minte și două aniversări din Ucraina, cele de 60 și de 65 de ani. Când tata a împlinit 60 de ani, patronul a trimis un avion privat și am venit de la București cu mulți prieteni ai lui, cu două formații de muzică, o surpriză pentru el. La 65 de ani, am mers la Donețk doar noi familia, a fost foarte frumos organizată petrecerea, l-am văzut pe tata foarte fericit. Până la urmă cu aceste amintiri rămâi. Eu mereu am spus, că mi-aș dori să stau într-un hotel, să beau un coniac la focul unui șemineu și să îmi aduc aminte de tot ce am trăit în viață. Uite, când îți povestesc parcă retrăiesc plăcerea de atunci.

La vârsta pe care o are, crezi că Mircea Lucescu ar mai putea ajuta fotbalul românesc?
Bineînțeles! Are o experiență uriașă. A trăit atâtea momente. Are o capacitate de analiză fantastică. E un tip inteligent, studenția lui, facultatea pe care a făcut-o, nu doar a trecut prin ea, a făcut-o din curiozitatea de a învăța, a fost un autodidact, e un tip cu o personalitate extrem de puternică. Sigur că ar putea să ajute fotbalul românesc. Dar, deocamdată e într-o altă țară și a procedat corect să rămână acolo, într-un moment delicat pentru Ucraina.

„Ar fi nedrept să vorbesc despre unii, că sunt foarte mulți, despre care tata are relații foarte bune. Ioan Andone, Lupu chiar și cu Hagi, între ei există un respect extraordinar”

Foarte mulți fotbaliști i-au trecut prin mână, crezi că toți îi sunt recunoscători? Tu poate ai văzut altfel lucrurile, observând nerecunoștița unora.
Astea sunt lucruri prea mici pe care să le discut. În general, tata a fost un antrenor care a ținut foarte mult la jucătorii lui. Eu aș putea să dau foarte multe exemple. Din fotbalul românesc le prefer pe alea frumoase. Chiar dacă a avut anumite situații mai tensionate, el a fost antrenor, trebuia să ia o decizie, jucătorilor nu întotdeauna le plac deciziile pe care le văd, sunt momentele acelea când se confruntă, dar la final, fiecare își dă seama că tatăl meu a căutat să ia o decizie cât mai utilă pentru binele echipei.

Ce vrei să spui?
Uite, îți dau un exemplu, am citit marți în Gazzetta dello Sport un interviu al lui Luiz Adriano, care acum e atacantul lui Milan, și spunea despre Mircea Lucescu faptul că i-a fost al doilea tată la Șahtior, că a avut un an cumplit în care nu putea să se adapteze la condițiile de temperatură de acolo din Ucraina, la antrenamente. Tatăl meu a avut răbdare, îl încuraja, stătea de vorbă mult cu el, l-a învățat cum să depășească aceste dificultăți. Spunea Adriano că pe unde au mers ei prin străinătate, tatăl meu îi ducea la muzee și încerca să le explice despre țara respectivă. Asta fără să fie întrebat de reporter. Chestionat în legătură cu Mihajlovic, a zis că e exigent și sever așa cum era și Mircea Lucescu, iar fără ca reporterul să-i solicite să facă vreo comparație între ei. El singur aducea numele tatălui meu în discuție. Mai mare apreciere ce să ceri? Iată, un om străin, nu e român. Ar fi nedrept să vorbesc despre unii, că sunt foarte mulți, despre care tata are relații foarte bune. Ioan Andone, Lupu chiar și cu Hagi, între ei există un respect extraordinar.  

I-ai făcut vreodată vreun cadou tatălui tău care să-i placă atît de mult?
El e un om care provine dintr-o familie foarte săracă, foarte amărâtă și din dorința asta a lui de a învăța, de a merge înainte, a reușit să își ridice toată familia. El nu a fost învățat să primească, el a fost învățat să dea. Și nu îl interesează așa mult cadourile, le acceptă doar pentru a ne face nouă plăcere. El ne face cadouri.