"Cum am devenit spectator" VS "Mai multe garduri, mai puţine steaguri!" Două opinii contra şi pentru fenomenul "ultras"

• 
• 

- 2 Intra in galerie

Pozele precedente Pozele urmatoare

Opinia lui Lucian Lipovan: Cum am devenit spectator

Am stat ani la rând în peluză, am făcut deplasări, am inhalat fum şi am aprins petarde. Acum prefer să stau în tribună, să cânt, să oftez, să aplaud. Unii ar spune că am îmbătrânit, ceea ce e adevărat, n-am descoperit secretul tinereţii veşnice. Dar societatea a evoluat, în timp ce unii dintre spectatori au involuat.

Astăzi, pentru unii ultraşi preocuparea principală nu e să încurajeze echipa, ci să înjure adversarul, eventual să-l şi pocnească. Bannerele nu mai sunt neapărat inteligente, cât abjecte. Fumul e mai bun dacă a ars vreo tribună, iar petardele au destinaţie terenul. Îmi cer scuze faţă de adevăraţii ultraşi care încă există, încerc să nu cad în capcana "ce bine era pe vremea mea, faţă de acum", dar şansele fanilor adevăraţi sunt nule în faţa celor care vin la meci ca să-l întrerupă.

De aceea devenim spectatori. Peste tot, în lumea civilizată, tribuna se adaptează noii realităţi. Lumea se bucură de fotbal şi fără ultraşi. Pe Stamford Bridge am fost rugat să mă aşez imediat ce m-am ridicat de pe scaun, pe Old Trafford n-am auzit scandări rasiste, pe Santiago Bernabeu nu m-a verificat nimeni, dar tot n-am văzut aterizând ceva pe teren. Totuşi, experienţa a fost superbă. Sigur că sunt excepţii şi acolo, dar ele se (auto)elimină.

Asta este tribuna astăzi, tinde spre un nou comportament. N-avem cum să nu ne adaptăm. Ce-i drept, o facem înaintea fotbalului sau stadioanelor. Din acest motiv, la Dinamo - Steaua, cu o echipă gazdă blazată şi pe un stadion expirat, atmosfera a fost cea care a dezamăgit crunt. Dar direcţia este clară: să facem stadioane, să construim echipe, iar atmosfera va reveni. Fără fumigene, petarde sau ultraşi.

Opinia lui Cătălin Mureşanu: Mai multe garduri, mai puţine steaguri

Stadionul a fost plin. Derby-ul a fost onorat. 15.000 de oameni au venit în "Groapă". Totuşi a lipsit ceva. Au lipsit steagurile, a lipsit ecoul, poate au lipsit şi torţele atât de interzise, fumigenele atât de înecăcioase. Au lipsit şi cântecele şi poate de asta patosul a rămas exclusiv înjurăturilor. Spectatorii s-au ridicat de pe scaune şi şi-au încordat grumazul doar pentru blestemul adversarului.

Stadionul plin, stadionul fără glas, stadionul fără culoare. E la fel ca şi cum ai merge la teatru încălţat cu adidaşii de jogging. Luni, gardurile (mai multe ca la ultimul derby) au rămas goale. În peluze, fanaticii nu s-au mai identificat. Au făcut-o cei care au plătit biletul alături de codul numeric personal. Dar ei nu au putut cânta la fel, nu au adus culoare, nu au adus decibeli, nu au ştiut să-şi calibreze vocile atunci când ai lor erau la pământ. Între garduri, în acele momente, s-au auzit fluierături, tribunele şi peluzele au mârâit la greu, apoi au plecat. Luni, derby-ul a fost îmbrăcat cenuşiu. Oare cum va fi următorul?