„Trădătorii de neam și țară” – lista completă –

„Trădători de neam și țară”, așa erau înfierați în comunism cei
care iubeau și alte țări sau alte culturi, dar trebuie precizat că
asta s-a întâmplat un pic mai târziu, la început comunismul
autodefinindu-se ca un sistem al tuturor oamenilor egali,
indiferent de naționalitatea acestora. Ulterior, s-a transformat
într-un fel de nazism, caz particular pe care experții în științe
social-politice l-au definit ca național-comunism. Evident,
schimbarea cetățeniei sau emigrarea erau privite și considerate
păcate capitale, iar sportul nu putea face excepție. Cu atât mai
puțin fotbalul, fenomenul unde se duc cei mai mulți bani și în care
există interese, de multe ori, de stat. De ce aleg fotbaliștii să
joace și pentru alte naționale? Există mai multe motive și vom
încerca să le analizăm. În primul rând trebuie spus că alegerea
unei a doua naționale nu era deloc un lucru văzut bine de
compatrioți nici în România, nici aiurea. Evident, vorbim la
trecut, deoarece acum acest lucru nu se mai poate sau se poate doar
în niște condiții speciale destul de greu de îndeplinit. Deci, de
ce să joci și în alte naționale?

CLICK AICI PENTRU A VEDEA LISTA
COMPLETĂ‚ A JUCĂ‚TORILOR CARE AU EVOLUAT PENTRU MAI MULTE
NAȚIONALE

1. Motive geo-politice

Așa s-a întâmplat după Primul Război Mondial, ruperea fostului
Imperiu Austro-Ungar ducând fie la alipirea de teritorii unor țări
care existau deja pe hartă, cazul României, sau la apariția unor
state complet noi, cazul Iugoslaviei sau al Cehoslovaciei, de
exemplu. Principala beneficiară din punct de vedere fotbalistic a
fost chiar România, care avea un fotbal subdezvoltat, iar naționala
încă în formare. În concluzie, majoritatea fotbaliștilor ardeleni a
ales să joace pentru nou formata națională a României, nu pentru
cea a Ungariei.

2. Motive morale

Acesta a fost cazul lui Ferenc Puskas, de exemplu, care a ales
Spania doar pentru a da un vot de blam evenimentelor din Ungaria
ocupată de trupele sovietice. Tot la acest capitol să-l notăm pe Di
Stefano, care a ales tot Spania pentru a mulțumi publicului și
poporului spaniol pentru solidaritatea cu America Latină. Asta,
doar pentru un singur meci.

3. Unica șansă de supraviețuire fotbalistică

Este valabil pentru Willimowski, cunoscut internațional polonez,
care a ales să joace pentru Germania după ocuparea și desființarea
ca stat a Poloniei de către Germania și URSS.

4. Interese financiare

S-a produs în cazul Josip Weber, croat care a evoluat la Anderlecht
și căruia i s-a condiționat prelungirea contractului de acceptarea
cetățeniei belgiene, ca și de prezența în naționala „Diavolilor
roșii” la CM din SUA. Din păcate, prea mare efort pentru nimic,
Weber dezamăgind crunt pe stadioanele americane.

5. Visuri de mărire

De asta au ales să joace pentru Italia sau Spania unii dintre
internaționalii latino-americani care evoluau pentru cluburi din
cele două țări. Este vorba mai ales de cei proveniți din țări cu un
fotbal mai puțin dezvoltat, cazul Paraguay sau al Columbiei.

6. Interese de stat

Cam așa s-ar pune problema în cazul lui Pjanic, deși el nu schimba
o națională cu alta, ci avea de ales între mai multe: Franța,
Bosnia și Luxemburg, el având cetățenia acestor țări. Ironia este
că deși era cetățean bosniac de drept, el nu deținea și un pașaport
emis de autoritățile de la Sarajevo, drept pentru care francezii,
informați asupra acestei curioase situații, au vrut să-l convingă
să joace pentru superputernica națională a „cocoșilor”. Aici a
intrat pe fir însuși președintele Bosniei-Herțegovina, care l-a
sunat pe Miralem Pjanic și i-a cerut să onoreze chemarea sângelui,
așa cum cere legea otomană. Zis și făcut.

7. Confuzia de moment

Există momente în carieră când ai nevoie de sfatul cuiva și, dacă
nu-l ai, riști să iei decizii greșite. Sau pur și simplu, să
regreți mai târziu. Ce-i drept, pe vremea aceea, răul putea fi
îndreptat. Cam acesta este cazul lui Baratky, „Minunea blondă” a
Rapidului. Giussy, fiind maghiar de origine, a jucat inițial pentru
excepționala echipă a Ungariei, dar a revenit acasă și a ales să
joace în continuare pentru România, lucru pe care l-a făcut chiar
și după cedarea Transilvaniei de nord-vest.

8. Continuitate pur și simplu

Acesta ar fi cazul fotbaliștilor ruși care apucaseră să joace
pentru naționala URSS, aceștia evoluând succesiv pentru Comunitatea
Statelor Independente (fosta URSS, dar fără țările baltice) și, în
final, pentru Rusia.

9. Patriotismul pur și adevărat

Savo Miloșevici, om a cărui situație seamănă cu cea a rușilor, dar
numai până la un punct. Mai exact, după destrămarea Iugoslaviei
creată de Tito, a continuat să existe o altă Iugoslavie, compusă
doar din Serbia și Muntenegru, care pretindea că este moștenitoarea
fostului stat federal. Ulterior, și-a schimbat denumirea în Serbia
și Muntenegru, pe urmă Serbia-Muntenegru și, în final s-a
dezmembrat și această struțo-cămilă, rezultând două state separate,
Serbia și Muntenegru. Chiar „Super” Savo a atras atenția asupra
dramei vieții sale. „M-am născut în Iugoslavia cea mare, dar în
actuala Bosnie. Eu sunt sârb, drept pentru care am ales să joc
pentru Iugoslavia cea mică, pe urmă a trebuit s-o fac pentru Serbia
și Muntenegru și m-am retras din națională după ce am evoluat
ultima oară pentru Serbia-Muntenegru. După declararea independenței
Muntenegrului, i-am rugat pe șefii federației de la Belgrad să-mi
organizeze un meci de adio pentru a îmbrăca, fie și pentru o
singură dată, tricoul unicei mele patrii, Serbia. Vreau să pot juca
și eu o data știind ca am ales eu. Eu, de unul singur. Serbia a
fost și va rămâne singura mea patrie”. Federația l-a înțeles pe
super atacantul care a fost Milosevic și i-a oferit această șansă.
A ieșit de pe teren în lacrimi sărutând tricoul sârbesc.

10. Motive religioase

Lucru valabil pentru Irlanda de Nord (Ulster), unde au existat
fotbaliști care au refuzat să îmbrace tricoul nord-irlandez, dar au
făcut-o pentru Anglia, cazul protestanților sau pentru Republica
Irlanda (Eire). Aici este de înțeles, dar nu vom insista asupra a
ceea ce se întâmplă acolo, să precizăm doar că Ulsterul este doar o
provincie a Regatului, nu o țară independentă.

11. Emigrarea, bat-o vina!

Grecul Humis, care a emigrat în România și a evoluat și în
naționala tricoloră. Oricât ar putea părea de ciudat, pe vremea
aceea balcanicii emigrau în două locuri: fie în România, fie în
Statele Unite.

12. Șutul în fund

Gatjens, haitianul care a marcat unicul gol al victoriei SUA
împotriva Angliei, a jucat la CM din 1950 fără să aibă cetățenia
americană, dar pe vremea aceea puteai evolua dacă dovedeai că ai
făcut demersurile în acest sens. Departe de a-i fi recunoscătoare,
nația americană l-a expulzat pe Gatjens înapoi în Haiti, fără a-i
oferi un pașaport made in USA. Prietenii știu de ce! Pe urmă, un
alt caz interesant este cel al italo-americanului Bonezzi, a cărui
familie era implicată în afaceri mafiote, singura condiție pentru a
scăpa cu viața fiind emigrarea într-un stat care interzicea
extrădarea propriilor cetățeni. Drept pentru care, tipul a ajuns
tocmai în Israel.

13. Întoarcerea „acasă”

Reunificarea Germaniei, dar aici e o poveste mai ciudată, deoarece
din punct de vedere fotbalistic, puțini jucători au ajuns să mai
evolueze în puternica națională a Germaniei unite, Kirsten, Doll
sau Sammer fiind cazurile fericite. Restul s-a conformat situației
nou-create, dar nu au mai avut unde să joace. Pur și simplu,
fotbalul din RFG era mult peste vechea Germanie Democrată, drept
pentru care majoritatea internaționalilor est-germani a trebuit să
renunțe la ideea că își vor mai reprezenta vreodată țara.

14. Așa era la modă

Există și fotbaliști care au făcut acest lucru de amorul artei, dar
exact din acest motiv nu vom da niciun fel de exemple. Considerăm
ca a îmbrăca tricoul unei naționale trebuie să fie, până la urma, o
acțiune motivată de niște principii care țin de logica bunului
simț.

Greșeli
și explicații

Veți întâlni în tabel niște nume de țări care vi se vor părea
curioase. De exemplu, Bohemia&Moravia. Este denumirea
protectoratului instaurat de germani și se afla pe teritoriul
actual al Republicii Cehe. Cealaltă parte a fostei republici
interbelice s-a declarat independentă sub denumirea de Slovacia și
a dus o politică pro-nazistă până la sfârșitul războiului, când a
fost realipită și a format Cehoslovacia comunistă. Este și cazul
Croației, care a existat doar în timpul ocupației germane a
Balcanilor. Ideea este că aceste state nu erau recunoscute decât de
aliații Axei, printre care și România, deci nu ar trebui luate în
considerare atunci când este vorba despre tricourile sportivilor. O
situație și mai ciudată este cea a Saar, provincie germană locuită
de o majoritate francofonă, dar atașată, în mod bizar, ideii de
germanism. Acest teritoriu a fost ocupat de francezi după cel de-al
doilea război mondial, iar naționala Saar era cât p-aci să elimine
Germania Federală în partida decisivă pentru calificarea la CM din
Elveția. Poate că dacă s-ar fi consumat această surpriză, campioana
ar fi fost Ungaria, cea mai mare națională a anilor 40 și 50, o
formație efectiv invincibilă și care ar fi meritat, cu prisosință,
titlul mondial. În tabel sunt trecute și schimbările de nume care
au urmat schimbării statutului, unele stârnind chiar zâmbete. Lista
este posibil să fie incompletă, de aceea îi rugăm pe cititori să ne
semnaleze eventuale erori.

În loc de
concluzii

Este evident că marea majoritate a celor care au îmbracat
tricourile altor naționale sunt datorate schimbărilor de regimuri
sau de frontiere, jucătorii rămânând fideli locului în care s-au
născut, mai degrabă decât unui stat anume sau unei naționalități
specifice. Mai este o situație clară pentru cei care, în ciuda
distanței, au rămas fideli metropolei, așa cum este cazul
sudamericanilor. O altă categorie mare o formează cei care au ales
să joace pentru un fotbal mai puternic decât cel din care
proveneau. Să remarcăm că, în ceea ce ne privește, marii noștri
fotbaliști interbelici au fost maghiari care au jucat pentru ambele
naționale, iar situația s-a prelungit bine de tot până în anii 50,
specialiștii cotându-l pe Petschowski ca fiind cel mai valoros
jucător de după război. Ceea ce este și mai ciudat este faptul că
jucătorul arădean care a îmbrăcat tricoul UTA a jucat în Ungaria și
în super naționala maghiară sub numele de… Pereny! Nu, nu este
traducerea numelui său, nici adaptarea lui, este un pseudonim. Ne
poate ajuca cineva să rezolvăm această enigmă? Oricum, presa din
România, din Ungaria și din întreaga Europă sunt la unison:
perioada romantică a fotbalului din România, adică până la
sfârșitul anilor 50 înseamnă, în primul rând, trei fotbaliști, toți
fiind cetățeni români de origine maghiară: Giussy Baratky, Iuliu
Bodola și Iosif Petschowski. Ordinea este absolut aleatorie…

articol de Octavian METONI