Cât de aproape am fost, în realitate, de Franța? Câteva adevăruri incomode după două zile de Euro 2016

Obiceiul locului, în România, este minciuna în oglindă. Toată lumea minte pe toată lumea și toți se prefac a-i crede pe ceilalți. Niciodată, cu niciun preț, nu trebuie spus adevărul. În lipsa unui antrenament continuu, al unui contact permanent cu adevărul, șocul poate fi insuportabil și disconfortul atât de mare, încât cei mințiți până atunci îl vor urî pe îndrăznețul care cutează să-i trezească la realitate. În România se trăiește binișor și călduț din îmbrobodirea celorlalți. Caragiale n-a inventat degeaba celebrul „pupă-l în bot și papă-i tot”: șefii (știu că) sunt mințiți de subalterni, electoratul de politicieni, cumpărătorii de comercianți, UE de guvern etc, etc, etc.

Noi n-am avut ghinion și nici Payet noroc. Un meci în care decarul echipei tale nu driblează pe nimeni nu poate fi un meci reușit

O amăgire servită publicului după înfrângerea României cu Franța, 1-2 în deschiderea Euro 2016, a fost că tricolorii au pierdut nemeritat. Onorabil. Demn. Că – știți expresia! – „am făcut o figură frumoasă”. Hai, că e bine, hai, că se poate! Uite, ne laudă lumea. Pe ulițele satului mare care e România, gura lumii e importantă. Și, cum presa internațională n-a fost foarte aspră cu noi, tragem concluzia, ușurați, că „a fost bine”.

Greierul conștiinței ne țipă de undeva, din străfundul creierului, că ne amăgim, dar e mai ușor să-l facem afiș pe perete, ca Pinocchio, decât să ieșim din baia asta de minciuni călduțe.

Am văzut trei din cele patru meciuri jucate în primele două zile ale Europenelor și îmi asum să spun că România este, la luptă cu Albania, cea mai slabă echipă de până acum. N-am reușit să văd și Țara Galilor – Slovacia, dar nu-mi fac iluzii.

Adevărul meu este că România ediția 2016 e cea mai slabă echipă tricoloră care a participat vreodată la un turneu final de Europene (acesta fiind al cincilea). Ne-am încântat că, printr-un efort supraomenesc și o dăruire extraordinară, am reușit să mascăm în parte, măcar pe tabelă, prăpastia valorică dintre noi și francezi. 1-2 este o înfrângere onorabilă și putea să fie și mai bine de atât dacă Stancu deschidea scorul în primele minute, la acea ocazie fantastică.

Dar ar fi fost injust. România a făcut vineri un joc bun, aproape de potențialul său maxim, însă și-a arătat, în același timp, și multele slăbiciuni.

Când a ieșit la golul lui Giroud exact cum a făcut Prunea la Kennet Andersson, în 1994, Tătărușanu mi-a amintit că noi n-am avut niciodată decât portari de linia porții și de reflex, dar care nu știu să iasă pe centrări.

Când a pierdut toate bătăliile posibile cu adversarii direcți, Chiricheș mi-a amintit că e o tradiție ca fiecare selecționer să aibă capriciile și încăpățânările lui.

Când Raț l-a scăpat (din nou) pe Payet la centrarea din care s-au născut gafa lui Tătărușanu și golul lui Giroud mi-am adus aminte că veteranul nostru, inclus în echipa celor mai bătrâni jucători de la Euro, rămâne singura soluție decentă pe care o avem pe postul de fundaș stânga.

Realitatea e că decarul României, Nicolae Stanciu, n-a reușit să dribleze pe nimeni tot meciul. Asta spune totul despre nivelul echipei în ansamblu. Tot o realitate e că am primit ușor penalty-ul din care am înscris golul. Că posesia balonului a fost 65% pentru Franța și că raportul ocaziilor mari de gol a fost 6-2 pentru gazde.

Diferența a părut mai mică decât este în realitate pentru că în acest meci am jucat rolul secundar. Ghemuiți într-o constantă ipostază defensivă, ca un arici, ne-am ascuns cu grijă punctele vulnerabile. În următoarele două meciuri va trebui să ne desfacem însă. Atunci se va vedea dacă știm să atacăm, dacă mingea ne ascultă, dacă putem, la rândul nostru, să-i presăm pe alții.

Exercițiu de imaginație: mai pierdeam cu Chivu în locul lui Chiricheș și Mutu în locul lui Andone?

Coborâm discuția la un nivel superficial când spunem că am pierdut cu ghinion, în minutul 89, dintr-un șut norocos al lui Payet. N-a fost ghinion pentru noi și nici noroc pentru Payet. Noi nu mai avem în echipă niciun om capabil să dea astfel de goluri, în timp ce, la francezi, asta e specialitatea casei. Acum două săptămâni, în amicalul cu Camerun, Dmitri Payet marcase din lovitură liberă, tot în minutul 89 și aproximativ din aceeași poziție, exact în același fel în care a făcut și cu noi. Ă‚sta nu e noroc și nici întâmplare.

În 2008 ne-am plâns de echipa cu care am jucat la Europene. Sigur că istoria contrafactuală e inutilă, dar credința mea e că, dacă din echipa aceea i-am fi avut acum pe Chivu în locul lui Chiricheș și pe Mutu în locul lui Andone, n-am fi pierdut. Diferența între România 2008 (să ne amintim – decretată atunci cea mai urâtă echipă de la Euro) și România 2016 e diferența dintre rezerva la Napoli și titularul la Inter Milano sau dintre golgheterul din liga a doua spaniolă și marcatorul a 100 de goluri în Serie A.

Voi duce exercițiul de sinceritate la capăt și voi spune că, după ce am văzut Elveția – Albania 1-0, pornim cu șansa a doua și în următorul meci. Elvețienii mi-au lăsat impresia că sunt mai tehnici, mai rapizi, mai puternici decât noi – sigur, împotriva unei echipe care nu se compară cu Franța.

România seamănă, la aceste Europene, cu Rusia. Planul tactic a fost identic pentru cele două echipe în primul lor meci. Aceleași posibilități tehnico-tactice, aceleași soluții adoptate de Iordănescu contra Franței și de Sluțki contra Angliei. Diferența au făcut-o norocul și valoarea diferită a adversarilor.

Și atunci, mai are vreun rost? Mai are, pentru că România a arătat, împotriva Franței, că încă mai stăpânește câteva din armele care au făcut-o temută în ultimele decenii. Nu mai avem fotbaliști mari, asta e clar, și handicapul rămâne indiferent cât l-am nega. Dar ne-a rămas plasa de siguranță a jocului nostru defensiv care ne-a și calificat la Euro, mai avem organizarea și instinctul acela de nație cu aplecare spre fotbal. Mai e și Iordănescu, de care s-a râs copios (și pe bună dreptate, uneori), dar care e o vulpe bătrână. E foarte important că jucătorii s-au arătat interesați de turneul la care participă, că realizează unicitatea momentului și că înțeleg de ce sunt acolo și ce se așteaptă de la ei. Până la urmă, asta contează mai mult decât rezultatul în sine.