Franța – Belgia nu a fost doar o semifinală de campionat mondial. Mai mult decât un meci de fotbal, Franța – Belgia are implicații puternice la nivel economic, social sau politic, în două țări care se aseamănă atât de mult. Faptul că cele două naționale au ajuns la un pas de cea mai înaltă finală pe care fotbalul a inventat-o reprezintă o mare victorie a multiculturalismului care există în cele două țări.
Campionatul Mondial poate să spargă astăzi bariere ridicate de convingeri politice extremiste. Este un succes al celor care au imigrat în Franța și Belgia, pentru a scăpa de sărăcie. Cei aproximativ 9 la sută dintre francezi și peste 20 la sută dintre belgieni simt astăzi că fac cinste țărilor care i-au adoptat și că fiii lor s-au transformat din copii marginalizați în idoli.
Sunt 23 de fotbaliști în loturile celor două naționale, care provin din generații de imigranți sau chiar ei s-au născut în alte țări. Majoritatea au dus cu ei în Rusia aceleași povești, în care cuvintele de ordine sunt sărăcie, marginalizare și lipsa de perspectivă. Problema imigranților este una delicată, indiferent că vorbim de guvernul francez sau cel belgian. Un subiect sensibil în Franța, unde recent s-a votat o lege controversată privind imigrația controlată și în Flandra, acolo unde Kompany a intrat de mai multe ori în conflict cu oameni politici care nu îndrăgesc o națională cu descendenți din Africa sau Kosovo.
Dar de ce Franța și Belgia au ajuns două selecționate de jucători a căror origini sunt departe de Paris și Bruxelles? Orice explicație a vreunui sociolog sau om politic pălește în fața poveștii unuia dintre cei care s-au aflat pe teren în această seară. „…Mama amestecase laptele cu apă. Nu aveam suficienți bani ca să ne țină laptele toată săptămâna. Eram faliți. Primul lucru la care am renunțat a fost cablul TV. Gata cu meciurile la televizor! Mă întorceam acasă și nu aveam lumină. Voiam să fac o baie, dar nu aveam apă caldă. Finalmente, mi-am luat inima în dinți și i-am zis: „Mamă, toate astea o să se schimbe! O să joc fotbal pentru Anderlecht”. Aveam 6 ani. Nu jucam FIFA, pentru că nu ne permiteam Playstation. Fiecare meci pe care îl jucam era o finală. Încercam să rup mingea în două când șutam. Încercam să îmi „omor” fiecare adversar. Jucam cu atâta furie din mai multe motive… Din cauza șobolanilor care alergau la noi în apartament, din cauză că nu mă puteam uita la fotbal, din cauză modului în care mă priveau ceilalți părinți”, sunt fragmente din povestea lui Romelu Lukaku, din theplayerstribune.com, spusă înainte de turneul final.
Atunci când părinții nu-și permit să-i cumpere copilului un Playstation, acesta descoperă bucuria în jocul cu mingea, atunci când durerea psihică este experimentată zilnic, durerea fizică de la antrenamente nu mai contează, iar când reușita este singura variană, copilul sărac ajunge idolul celui bogat.
Aici nu este vorba doar despre programe fotbalistice bine implementate la nivel național. Selecționaltele Franței și Belgiei sunt oglinda unor societăți formate după cel de-al doilea Război Mondial. Sunt două țări care au șlefuit calitățile native ale unor puști cu gene de campioni. Puști care au ales fotbalul în locul infracțiunilor, pentru a reușit în cartierele de la periferiile orașelor mari. Franța și Belgia le-au oferit mediul în care să nu-și piardă talentul, iar astăzi copiii imigranților sunt mândria celor două țări. „Când lucrurile merg bine, văd în ziare că scrie despre atacantul belgian Lukaku. Când lucrurile merg prost, mă numesc atacantul din părinți congolezi”, spunea acealași atacant al Belgiei. Astăzi n-ar mai trebui să se vorbească despre orginile acestor fotbaliști. Pe teren au fost doar francezi și belgieni, pentru că fotbalul unește cum nicio politică nu poate să o facă. Lacrimile sunt la fel, bucuria este la fel, indiferent de orgini, culoarea pielii sau limba vorbită în familie. Astăzi a câștigat multiculturalismul și a pierdut rasismul.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER