Scholes: My story! Ferguson: "N-are nicio şansă, e un pitic!"

Paul Scholes s-a retras în mai, iar la începutul lunii octombrie şi-a lansat cartea autobiografică: "Scholes, My Story". Fostul mijlocaş al lui Manchester United povesteşte, printre altele, că, la antrenamente, nimeni n-a apărat vreodată un penalty executat de Sir Alex Ferguson.

Unii l-au auzit vorbind prima oară când şi-a anunţat retragerea. Avea deja renumele de timid în faţa presei şi dădea interviuri din an în paşte. Ştia însă să dea pase! Sir Alex Ferguson l-a antrenat în ultimii 17 ani, după ce pusese ochii pe el pe terenurile unde creşteau juniorii lui United, şi spune că niciun alt fotbalist pregătit de el nu a avut acurateţea paselor lui Paul. Mult înainte să trebuiască să se vorbească frumos despre el, pentru că se retrăgea, se spuneau deja numai lucruri bune. Deşi făcea şi o grămadă de pocinoage. Chiar şi el recunoştea că, uneori, tackling-urile sale erau inepte de-a dreptul şi cartonaşele adunate de-a lungul carierei au fost toate meritate. Şi n-au fost chiar puţine. În Liga Campionilor, niciun jucător n-a văzut "galben" de mai multe ori ca el!

Învingătorul Scoţiei

Dar nu pentru cartonaşe sau atacuri dure va fi ţinut minte Paul Scholes. Nici pentru că, de la 15 ani, n-a jucat decât pentru Manchester United, cucerind de zece ori tit­lul în Anglia şi de două ori Liga Campionilor. Va fi uitat şi părul lui roşcat, obrajii pistruiaţi şi privirea aprigă, tensionată, de astmatic hotărât să alerge până îi crapă plămânii. Multe nu vor mai fi amintite în dreptul numelui său, dar sigur nu şi cele două goluri marcate Scoţiei, într-o toamnă târzie, la Glasgow, pe "Hampden Park". Anglia a câştigat cu 2-0 barajul pentru calificarea la Euro 2000.

La primul gol, în minutul 21, Sol Campbell a centrat de la mijlocul terenului, Paul a preluat pe piept în marginea careului, din preluare l-a depăşit pe Colin Hendry şi apoi a şutat pe sub Neil Sullivan. La golul doi, centrarea lui David Beckham de pe dreapta a pus mingea pe fruntea lui Scholes, care a trimis în poartă de la şapte metri, chiar înainte de pauză. Sunt golurile pentru care englezii nu-l vor uita şi nici nu-i vor mai judeca slăbiciunile şi durităţile.

Nici n-a plâns, nici nu s-a emoţionat prea tare când a anunţat că se retrage. Poate de aia mulţi nici n-au prins de veste. Roşcovanul de pe tot terenul s-a lăsat de fotbal cu discreţia şi seriozitatea cu care l-a jucat. Până şi retragerea şi-a făcut-o cu simţul datoriei împlinite. Aproape de perfecţiunea la care visează. Prin 2004, într-unul dintre rarele sale interviuri, a povestit cum arată ziua perfectă din viaţa lui: dimineaţă se duce la antrenament, după aceea îşi ia copiii de la şcoală, acasă se joacă cu ei, seara se uită puţin la televizor şi adoarme lângă Claire, soţia sa, pe care o cunoaşte de când avea 13 ani.

Frica de Ferguson

La început de octombrie, Scholes, care face parte din stafful tehnic al lui Manchester United, şi-a lansat cartea autobiografică. "Scholes, My Story" e povestea simplă a unui om care înainte de orice se consideră cel mai norocos din lume pentru că a putut juca fotbal. "Abilitatea pe care Dumnezeu mi-a dat-o, de a juca fotbal, mi-a oferit mai mult sau mai puţin ceea ce mi-am dorit. Mi-a dat un standard de viaţă la care niciodată n-aş fi putut visa dacă aş fi părăsit şcoala şi aş fi ales o altă meserie accesibilă mie. Care ar fi putut fi asta? N-am nici cea mai mică idee, pentru că niciodată n-am avut în cap altceva decât să fiu fotbalist."

Aşa cum se aştepta toată lumea, Sir Alex Ferguson e în centrul atenţiei în cartea lui Scholes. "Acum nu mai îmi e aşa frică de Sir Alex cum îmi era atunci când aveam 12 ani. Nu mă înţelegeţi greşit, încă există o urmă de frică, dar când eram şcolar, putea fi o experienţă terifiantă să-l vezi venind pe coridoare spre tine. Ţinând cont de reputaţia lui, era cineva pe care doream să-l evit. Dar apoi creşti şi înţelegi de ce se poartă cum se poartă."

Cel mai bun la penalty-uri

Scholes confirmă în carte că la Manchester United, Alex Ferguson controlează totul şi că nu e întâmplătoare domnia sa nesfârşită pe "Old Trafford". Uneori cere părerea jucătorilor mai vechi, dar nu prea des. De obicei când e vorba de starea de spirit a echipei, poate după o serie de rezultate nefavorabile. Dar Ferguson ştie să fie întotdeauna alături de jucătorii săi: "Când aşteptam cu el înaintea unei conferinţe de presă, era clar că totul e direct şi tăios la el. Stăteam acolo şi-l priveam pe maestru în acţiune. Nu contează despre ce e vorba, el deţine mereu controlul. Desigur, el are controlul întregului club şi se poate spune că e obsedat de asta. Orice spune el e literă de lege."

Scholes povesteşte cât de mare e ambiţia lui Alex Ferguson, aducându-şi aminte de momente din timpul antrenamentelor. "În urmă cu câţiva ani obişnuia să participe activ la antrenamente, mai ales la exerciţiile în care jucam opt contra doi dintr-o atingere. Dacă pierdeai mingea, treceai în centru. Problema era că managerul refuza să facă asta, întotdeauna afirmând că eroarea lui fusese de fapt greşeala altcuiva." Scholes recunoaşte însă că Ferguson, care a jucat în anii 70 la Rangers şi în naţionala Scoţiei, încânta jucătorii la antrenamente cu şuturile sale cu piciorul stâng. "Iubea să execute penalty-uri. Nimeni n-a putut vreodată să le apere pe ale lui. Sau, poate, aş putea spune că nimeni n-a îndrăznit asta."

Monsieur Cantona

Scholes vorbeşte în carte şi despre momente neştiute din vestiarul lui Manchester. Are o admiraţie necondiţionată pentru Eric Cantona, despre care spune că nu era excepţional doar pe teren, ci că era un tip unic în orice moment: "Se obişnuia ca jucătorii, să primească cu toţii o sumă de bani din diferite înţelegeri comerciale. Fiecare primea un cec de valoare egală. Odată primisem fiecare 1.500 de lire şi s-a decis ca toate cecurile să intre într-o căciulă şi să se tragă la sorţi. Cel care era extras lua toţi banii. 1.500 nu erau mulţi bani pentru cei mai vechi, dar pentru cei ca mine şi Nicky Butt erau o mulţime de bani, aşa că, sincer, a fost o prostie să participăm la loterie. Francezul a câştigat şi toţi au început să strige în vestiar: «Proştii de Aur».

Dar Eric a făcut linişte şi ne-a întins cecurile mie şi lui Nicky, spunându-ne că-i merităm, pentru că am avut curaj să riscăm. Aşa că noi am plecat acasă fericiţi mulţumită generosului Monsieur Cantona. Iar pe teren aveam momente când mă ciupeam ca să cred că sunt cu adevărat coechipier cu un fotbalist atât de mare."

Când a început să joace, vedeai abilitatea sa excepţională, dar era aşa de mic! Odată m-am întors spre asistentul meu, Jim Ryan, şi i-am spus: «N-are nicio şansă, e un pitic». A devenit o anecdotă. Jim niciodată nu m-a lăsat să uit această primă impresie şi a trebuit să mă declar învins
Sir Alex Ferguson

Articol publicat de Cosmin STĂNILOIU