De obicei, nimeni n-are timp pentru învinși. Camerele TV îi survolează sau se opresc stinghere asupra lor, din obligație protocolară. Important e cel care, câștigând, ia totul. Cultura succesului impune urmărirea omului care ridică trofeul în scandările tribunei. Perdantul merită cel mult un surâs de compătimire sau o bătaie pe umăr. Câteodată, însă, un operator priceput îi lasă pe învingători să-și guste triumful și se lipește de ceilalți. Cel care câștigă nu e niciodată singur, nici măcar când și-o dorește. Cel care pierde găsește anevoie sprijin și consolare. Aliatul lui e pieptul în care își fixează bărbia.
Duminică după-amiază, Inter a bătut Parma cu 5-2. Nimic șocant, nimic epopeic. O victorie de serviciu, chiar și fără Eto’o, spre ușurarea unui Rafa Benitez tot mai incomodat de locul în clasament și de amintirea predecesorului. Meciul de la Milano ar fi avut toate ingredientele unei după-amiezi previzibile dacă n-ar fi existat ieșirile la rampă ale unuia dintre musafiri. Lumea îi spune „Valdanito”, dată fiind asemănarea cu atacantul de pe vremea lui Maradona. Ușor încărunțit, dar la fel de vivace, subtil și ciolănos, urmărind mingea cu ochi de ciută alarmată și mângâind-o cu finețe de giuvaiergiu florentin, Valdanito este, la treizeci și cinci de ani, un pursânge din stirpea lui Batistuta, având ghinionul de-a fi mereu comparat cu el.
Oaspeții manierați au grijă să nu scape scrum pe covor și să nu păteze fața de masă. Însă, hotărât lucru, Valdanito nu e un musafir model. Stau dovadă cele două goluri marcate în poarta Interului pe unde a trecut cândva, într-o carieră care l-a purtat la Lazio și Chelsea, la AC Milan și Genoa. Unii dintre contemporanii lui au ieșit din fotbal sau joacă la echipe de care au auzit doar antrenorii lor. De exemplu, Mendieta și Vieri chibițează fără obligații și apăsări. Kallon a ajuns la Shaanxi Zhongjian Chamba (oho!), Nicola Amoruso la Cerignola (măiculiță!), Recoba la Danubio (tare, parol!), iar Ventola la Novara (ei da, așa mai vii de-acasă). Între timp, Valdanito refuză dosarul de pensie și se ia la trântă cu ceasul biologic.
La sfârșitul meciului de alaltăieri cu Inter, „il somptuoso Valdanito”, după expresia comentatorului, s-a îndreptat spre una dintre peluzele milaneze, cu tricoul unui adversar pe umăr. Lumea s-a ridicat în picioare și a răspuns fierbinte aplauzelor lui. Cincisprezece secunde de cavalerism lombard l-au ajutat pe Valdanito să priceapă că există situații când învingătorul ia APROAPE totul: bani, puncte și locuri în clasament. Perdantului îi rămâne gratitudinea unui public care n-a divorțat de memorie. E puțin? Nu neapărat. Pentru Hernán Crespo, alias Valdanito, a fost de-ajuns.
articol scris de Radu Paraschivescu
Care e cea mai bună extremă dreapta a lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER