Handbalul românesc în era PR-ului a la Caragiale: ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm. Ubicuu după succesul fetelor, preşedintele Dedu a dispărut din peisaj de la eşecul băieţilor

16 ian 2016 5449 afişări Comentează şi tu Blog
Handbalul românesc în era PR-ului a la Caragiale: ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm. Ubicuu după succesul fetelor, preşedintele Dedu a dispărut din peisaj de la eşecul băieţilor Dedu (stânga, felicitat de premierul Cioloş) n-a lipsit de la niciuna din festivităţile de după medalia fetelor. Preşedintele a dispărut însă din peisaj începând de joi, după ce băieţii au ratat calificarea în play-off-ul Mondialelor. FOTO: Mediafax

Fetele au obţinut bronzul Mondialelor şi datorită noului tip de management implementat la federaţie, acum se culeg roadele muncii depuse de conducere în ultimii doi ani, iată ce înseamnă să lucrezi şi să faci lucrurile profesionist. Aceasta este esenţa discursului pe care Alexandru Dedu, preşedintele Federaţiei Române de Handbal, l-a avut în seara în care România câştiga entuziasmant finala mică a Campionatului Mondial din Danemarca, la sfârşitul anului trecut. Modest şi subtil, şeful handbalului românesc sublinia astfel rolul central jucat în performanţa tricolorelor. Reorganizarea handbalului, măsurile luate de conducători dădeau, iată, rezultatele scontate.

Am aşteptat, începând de joi, apariţia preşedintelui după ultima realizare a mandatului său: naţionala masculină a ratat, la mijlocul săptămânii, calificarea în play-off-ul Mondialelor. Pe cât de bărbăteşte îşi asuma luna trecută meritul de a fi orchestrat bronzul fetelor, pe atât de discret a rămas Alexandru Dedu acum, după eşecul băieţilor.

Câteva lucruri ar trebui, totuşi, menţionate, în absenţa unei explicaţii oficiale. Fetele din naţionala României care în decembrie a câştigat bronzul la Mondiale joacă împreună de aproape 10 ani. Media de vârstă a lotului nostru, 28 de ani şi 6 luni, a fost una dintre cele mai mari la competiţie. 7 dintre cele 16 fete sunt trecute de 30 de ani (3 au împlinit chiar 35), alte 6 au între 25 şi 29 de ani. E greu de găsit vreo legătură între prezenţa acestor fete (unele dintre ele au peste 100 de meciuri la naţională) la lot şi venirea lui Alexandu Dedu la şefia federaţiei. Cu Dedu sau cu Gaţu preşedinte, lotul ar fi fost acelaşi. În paranteză fie spus, din generaţia 1996-1997, campioană mondială la junioare acum doi ani, nicio singură jucătoare n-a fost cooptată în pregătiri sau măcar în lotul lărgit.

Nu ştiu la ce s-a referit Alexandru Dedu când a evidenţiat noul management ca sursă a succesului. Cristina Neagu a fost cea mai bună jucătoare a lumii înainte de alegerea actualului şef al handbalului românesc şi, foarte probabil, va rămâne cea mai bună chiar dacă acesta nu va mai fi preşedinte după următoarele alegeri, în 2018. Aurelia Brădeanu (36 de ani), Valentina Ardean Elisei (33 de ani) şi Paula Ungureanu (35 de ani) au făcut parte şi din naţionala tricoloră care câştiga medalia de argint la Mondialele din 2005 (moment în care Dedu încă mai era legitimat, ca jucător, în Spania, la Pontevedra). În sfârşit, aproape jumătate din lotul laureat cu bronz la Mondialele „lui Dedu“, din 2015, a făcut parte din naţională şi în 2010, când tricolorele au obţinut locul 3 la Campionatul European. Ada Nichita, Oana Manea, Melinda Geiger şi Cristina Neagu au fost în teren, pe lângă cele trei veterane amintite mai sus, şi la victoria contra Danemarcei din finala mică a Europenelor din 2010. După cum se poate observa, România învinge Danemarca de ceva ani şi cu, şi fără Dedu preşedinte. Ba, mai mult, obţine performanţe indiferent că pe banca tehnică stau românii Tadici (2005), Voina (2010) sau suedezul Ryde (2015).

Aceste rânduri n-ar fi existat fără diferenţa stridentă dintre realitate şi PR. La doar câteva zile după ce releva importanţa jucată de administraţia sa în obţinerea medaliei la Mondiale, Alexandru Dedu se retrăgea din prim-plan când României i se lua dreptul de a organiza, în primăvară, turneul de calificare la Olimpiadă. Cutuma din handbal spune că echipele clasate pe locurile 2, 3 şi 4 la Mondiale sunt gazde în cele trei grupe preolimpice, iar România (locul 3) îndeplinea acest criteriu. Danemarca (locul 6 la Mondiale) a avut însă o un lobby mai puternic şi, în timp ce preşedintele federaţiei noastre ţinea discursuri la festivităţi, nordicii convingeau Federaţia Internaţională că România nu e capabilă să organizeze turneul preolimpic. Alexandru Dedu nu a mai avut intervenţii intempestive în emisiunile TV, nu a mai organizat întâlniri cu presa, nu a mai ţinut să fie vizibil. Un comunicat al federaţiei s-a strecurat timid în căsuţele poştei electronice pe adresa redacţiilor. Şi cu asta, basta.

A fost această decizie a Federaţiei Internaţionale o dublă umilinţă şi o diminuare a şanselor de calificare la Olimpiadă în acelaşi timp.

1) Organizarea competiţiei în patru (România, Danemarca, Muntenegru şi Uruguay) în altă ţară decât cea a echipei favorite nu s-a mai întâmplat de foarte mult timp. Veţi spune, poate, că e posibil ca, indiferent ce am fi făcut noi, decizia să fi fost aceeaşi. Poate, dar problema e că excelenta noastră administraţie  de la federaţie habar n-a avut ce se întâmplă în birourile IHF până în clipa în care s-a dat anunţul oficial.

2) Explicaţia furnizată de federaţia internaţională, cum că în România nu sunt condiţii civilizate, este o palmă grozavă – o ducem rău, dar chiar în peşteri nu trăim. Până la urmă, Bucureştiul a organizat chiar şi întruniri NATO, iar Clujul poate primi oricând, în condiţii excelente, nu numai un turneu de patru echipe, dar şi o competiţie în toată regula, cum va şi face, de fapt, anul viitor, la Europenele de gimnastică.

3) În sfârşit, pierderea avantajului conferit de terenul propriu şi de susţinerea publicului atârnă greu pentru că principalele adversare se numesc Danemarca şi Muntenegru, formaţii de prim-plan la nivel mondial, iar la Olimpiadă se califică doar două din cele patru echipe.

Despre toate acestea n-a vorbit şi nu vorbeşte preşedintele federaţiei de handbal. Încă aştept de la Alexandru Dedu, preşedintele federaţiei române, o explicaţie pentru eşecul administraţiei sale de a păstra ceea ce ni se cuvenea (organizarea turneului de calificare la Olimpiadă). Şi, desigur, o asumare – sau nu – a proaspătului eşec al naţionalei masculine. La drept vorbind, toat[ situaţia are o doză de tragicomic. Alexandru Dedu promitea grav, la sosirea fetelor de la Mondiale, că handbalul românesc nu va muri. Dar marea provocare nu era de a se asigura că excepţionala generaţie a fetelor va rămâne excepţională şi în continuare, ci că handbalul masculin îşi va opri căderea fără sfârşit. Până la urmă, nu s-a întâmplat nimic neobişnuit în ultima lună: naţionala feminină a obţinut un nou rezultat bun, pe când cea masculină a împuşcat încă o ratare.

P.S. În tot ceea ce face şi spune, Alexandru Dedu aduce mai degrabă a politician şi nu a şef de federaţie sportivă. Îşi administrează cu grijă imaginea publică şi relaţiile, stăpâneşte regulile PR-ului, ştie să iasă în faţă în momentele fericite şi să rămână „low profile“ când treaba merge prost – e şi ăsta un mod de a-l readuce în prim-planul secolului XXI pe Rică Venturiano: „Ori toţi muriţi, ori toţi să scăpăm“. Poate că handbalul românesc are nevoie de un astfel de conducător, dacă îşi pune abilitatea de PR în slujba comunităţii. Acum nu mai e suficient să câştigi, contează şi să ştii să-ţi împachetezi victoriile. Dar, pentru a obţine aceste victorii – adică să ai ce împacheta –, e nevoie şi de altceva în afara unor apariţii oportune la televizor.

http://www.prosport.ro/blog/handbalul-romanesc-in-era-pr-ului-a-la-caragiale-ori-toti-sa-muriti-ori-toti-sa-scapam-ubicuu-dupa-succesul-fetelor-presedintele-dedu-a-disparut-din-peisaj-de-la-esecul-baietilor-14967292
14967292
comments powered by Disqus
Versiune selectata: mobil / standard
ULTIMA ORĂ
Anuntul care aruncă în aer alegerile din Bucureşti. „Da, este adevărat, dar nu e o infracţiune”