Bacalaureaţii fotbalului românesc

"Ministerul e de vină! S-a pus ăştia cu camerele pe noi!", se oţărea la avizier un manelist deghizat în licean, nervos nevoie-mare după anunţarea rezultatelor de la Bacalaureat. Concentrată ca o cianură, în exprimarea aceea şchioapă zăcea toată otrava învăţământului românesc, toată ignoranţa vopsită cu impostură şi tupeu care a surpat din interior un întreg sistem de valori.

Ascultându-l pe "decarul" tricolorilor mici marţi seară, după ce România a devenit oficial cea mai slabă echipă a Europenelor sub 19 ani găzduite la Bucureşti, am înţeles că răul a contaminat pânza freatică a mentalităţii unui popor. Niculae Stanciu, singurul fotbalist român remarcat - dacă se poate vorbi despre aşa ceva - la turneu, se plângea că "oamenii de fotbal", mereu nemulţumiţi şi cârcotaşi, nu sunt capabili să aprecieze la justa sa valoare evoluţia tricolorilor mici. Un truism, ţinând cont că "oamenii de fotbal" din România nu sunt capabili, în general, de nimic. Dar gestul puştiului, de a arăta spre paiul din ochii altora, n-a însemnat decât un alt mod de a spune că "s-a pus ăştia cu camerele pe noi" la doar câteva secunde după ce promoţia 2011 luase nota 1 la Bacalaureatul fotbalistic...

Dar prestaţia celor mai buni tineri din România la încheierea junioratului, alăturată declaraţiei tupeist-uluitoare a lui Nae, poate da un indiciu pentru cei care încă mai caută explicaţia celei mai bruşte scăderi valorice din istoria fotbalului românesc. Vorbim despre lipsa specialiştilor, a bazelor de pregătire, a interesului pentru copii şi juniori… Argumente logice, care ţin până la un punct. Însă Brazilia, Mexic, Argentina, Uruguay, Coasta de Fildeş, Camerun, Ghana şi Nigeria nu au producţii-record de jucători valoroşi la hectar pentru că beneficiază de un sistem performant, condiţii impecabile, alimentaţie ştiinţifică şi antrenori competenţi. Cauza primordială a dezastrului se ascunde în cei şapte ani (lipsă) de acasă, în modelele greşite care li se arată copiilor, în atitudinea belicoasă a părinţilor revoltaţi că tocmai "ai lor" n-au fost lăsaţi să copieze, în credinţa că viaţa poate fi trăită păcălindu-i pe alţii, că obrăznicia poate înlocui cu succes orice alt argument şi că, în general, nu e nevoie de efort pentru a te realiza.

De fapt, aici se despart apele. Cei 70 la sută care gândesc aşa rămân la poalele muntelui, copii talentaţi care - ce vorbă veche - vor "muri" speranţe. Pe ceilalţi 30 la sută încă mai avem ceva şanse să-i vedem, peste ani, jucând la Real Madrid sau la Barcelona...