Cocoșu” roșu

Ce înseamnă „peste 3-4 ani mă voi întoarce la Dinamo!”.

Că nu și-a vândut sufletul pe doi-trei arginți în plus sau că rămâne legat prin mii de fire și azi de suporterii echipei la care a învățat abecedarul fotbalului. Că loialitatea îl caracterizează până-n vârful unghiilor și că toate tricourile donate pentru cauzele nobile din Ștefan cel Mare le-a trimis prin curierul sufletului. Că lesa-l trage de-acum spre casă. Spre prima casă.

Ce mai înseamnă „peste 3-4 ani mă voi întoarce la Dinamo!”, declarație acordată colegului Elsion Vaso, de la Digisport.

Înseamnă că nu viața l-a condus pe el, ci el și-a ghidonat cariera. A încasat cu demnitate croșeele venite pe ton aspru când le-a dat cu flit selecționerilor, dar și-a pus tacticos pe braț textila. Purtată de Bergodi, Signori, Favalli, Negro, Nesta, Fernando Couto și alți semizei…

Poate că Fane nu e cel mai mare patriot, dar în ochii și urechile spectatorilor și telespectatorilor de la SkySport, Rai sau alte antene italiene s-a văzut o etichetă în roșu, galben și albastru și s-a auzit rumeno de peste 300 de ori! În Europa și prin Serie A! Da, Serie A! Poate un xerox palid al campionatului din anii ”80 – ”90, dar locul în care grupul te respinge doar dacă te simte că mimezi fotbalul. Dar peste 300!?

Peste 300 de meciuri, ca o Albinuță? Da, Albinuță, așa i se zicea la juniorii lui Dinamo. „Din toate clinciurile mingea rămânea la el, aduna tot, nu pierdea niciun duel. Și așa i-a rămas porecla mult timp”, deschide un geam spre trecut, pentru ProSport, un fost antrenor de la Dinamo, obișnuit și acum cu aerul din Ștefan cel Mare.

Mama îl aducea la stadion, mama îl aștepta cu un sandwich XXL și o miniciocolată cu rom, mama îl ducea acasă. Pe glumele vechiului prieten Hristu Chiacu, drumul părea, la un moment dat, că duce spre nicăieri, ca pentru orice copil care-și imaginează cum fanii îi sfâșie tricoul pe gard.

Când Albinuță s-a făcut mare, principalele trăsături de caracter au început să iasă la iveală. Odată cu ele, pe frunte, ai lui de la Dinamo i-au ștanțat porecla Cocoșu”. De prea mult gel împrăștiat pe moț sau pentru că era mai bătăios ca Movilă și Andone la un loc… nu se mai știe. Nici nu mai contează! Contează doar că flerul lui Mircea Rednic l-a transformat din rezervă de fundaș stânga la Dinamo 2… în titular în centrul defensivei, la Dinamo 1, lângă Cosmin Moți.

Plecat din România când prea mult creier african și sud-american intra prin efracție în Liga I, Fane Radu a cunoscut consacrarea unde alți români au capotat de la micul dejun.

Răzvrătit, introvertit sau mucalit, adversarul FCSB-ului nu și-a tăiat craca de sub picioare și a căzut într-un gol imens când a refuzat naționala. Căpitan la Lazio, în Serie A, cel mai valoros fundaș român din ultimii ani a anticipat că doar arhivarul de la nivelul 3 subsol din FRF îi va mai găsi, peste ani, selecțiile. 

Dar și-a canalizat toată energia spre o direcție. Un fel de drum cu prioritate. Așa a ales. Alegerea lui. La sua scelta! Cusur profesional: greu de identificat. De ce și pentru ce a optat: lejer de interpretat. Mize: ușor de speculat.

Cocoșu” are 31 de ani și, pe Național Arena, contra FCSB-ului, și-a trimis, de pe bancă, spre cei câțiva fani din tribune, câte un zâmbet la cutie. Un zâmbet ca o amprentă digitală, unic și propriu fiecăruia dintre noi. Și nu l-a strivit corul de fluierături. De la început. Și de la final.

Sunt fotbaliști care impresionează pe la 30 de echipe. Sunt fotbaliști care se conectează instantaneu la tradiția unor formații la care nici prin gând nu visau să ajungă. Sunt fotbaliști care fac lin trecerea între două rivale de moarte. Mai sunt și fotbaliști care mai primesc bilete de încredere de la primii patroni pentru o retragere în glorie. Și mai sunt fotbaliști care-și trădează marea iubire doar pentru ca firescul curs al carierei să-i aducă, la un moment dat, înapoi.

Cum e Cocoșu”. Cocoșu’ roșu.