Dramele sportivilor ajung în atenția lumii întregi. De-a lungul anilor, campionii din sport au trăit în lumina reflectoarelor pierderi nemăsurabile: părinți, bunici, frați, copii – persoane dragi a căror pierdere i-a determinat să apară în arena sportivă cu ochii încețoșați de lacrimi, chipurile brăzdate de durere și banderole negre, în semn de doliu. S-au scris astfel unele dintre cele mai emoționante file ale marii povești a sportului mondial. Trecem în revistă zece momente în care eroii zilei au refuzat să abandoneze lupta pentru sport, în cele mai triste clipe.
Dan Jansen, cursă de 500 de metri la patinaj viteză, la șapte ore de la moartea surorii sale: dublă căzătură la Calgari, în 1988, pentru principalul favorit la aur
Încoronat cu două săptămâni înainte de startul ediției din 1988 a Jocurilor Olimpice de iarnă, triplu campion mondial, americanul Dan Jansen viza, la 23 de ani, aurul la 500 și 1.000 de metri, în proba de patinaj viteză – o dedicație pentru sora sa, Jane, cu cinci ani mai mare decât el și fostă patinatoare, diagnosticată cu leucemie în ianuarie 1987. Dan Jansen purta pe umeri povara că nu a reușit să își salveze sora: medicii au refuzat să îl ia în considerare ca donator de măduvă, din cauza unei mononucleoze. Cu șapte ore înainte de finala cursei mai scurte, programată de Ziua Îndrăgostiților, pe 14 februarie, campionul lumii a primit vestea decesului lui Jane. S-a prezentat la start, împotriva japonezului Yasushi Kuroiwa. Un start ratat, apoi startul care a contat: Jansen a căzut la primul viraj pe ovalul de gheață, secerându-și în cădere și adversarul.
După alte patru zile, Jansen cădea din nou, în finala de la 1.000 de metri, pe ultimii 200 de metri ai cursei. Și-a împlinit visul olimpic șase ani mai târziu, la Lillehammer, impunându-se în finala de 1.000 de metri.
Michael și Ralf Schumacher, cursă de Formula 1, la Imola, în 2003, la câteva ore de la moartea mamei, Elisabeth: victoria lui Schumi care n-a fost stropită cu șampanie și fără săritură pe podium
Weekendul celei de-a patra etape a Campionatului Mondial de Formula 1, sezonul 2003, a început dur pentru frații Schumacher: cu o săptămână în urmă, Elisabeth (55 ani), mama campionului mondial în exercițiu și a fratelui său, Ralf, a căzut în casă. Cei doi au plecat la Imola, lăsând-o pe aceasta la spital, în comă, cu hemoragii interne acute. „Vă rog, nu așteptați un răspuns la această întrebare„, a cerut înțelegere „Baronul Roșu”, în combinezonul său Ferarri, întrebat cum se poate gândi la motorsport, când viața mamei este în pericol. După calificările de sâmbătă, Michael și Ralf au luat avionul direct către Germania, au vegheat la căpătâiul mamei peste noapte, iar dimineața de duminică i-a prins tot în avion, înapoi spre circuit. Ajunși în San Marino, vestea morții mamei, i-a prins din urmă. În timp ce paddock-ul se aștepta la două forfait-uri, ale celor mai rapizi piloți ai zilei de sâmbătă, cei doi luau decizia să alerge pentru cea care i-a susținut la începutul drumului în lumea curselor.
Michael și Ralf au luat startul din prima linie a grilei de start. Schumi a păstrat conducerea, trecând primul linia de finiș. Ralf, a terminat al patrulea. Weekendul de cursă s-a încheiat mai repede pentru Schumi, pe podium, unde Michael a stropit cu lacrimi trofeul, în locul șampaniei: la conferința de presă, Jean Todt i-a luat locul, cu acceptul FIA, lăsându-l pe Schumi să ia din nou drumul Germaniei, acolo unde avea să își ia ultimul rămas bun de la Elisabeth.
Félix Sánchez și Olimpiada ratată la Beijing, în 2008: prestație teribilă în seriile de la 400 de metri garduri, după ce dimineața a aflat despre moartea bunicii
La 31 de ani, Félix Sánchez încerca la Jocurile Olimpice de la Beijing să își apere titlul din proba de 400 de metri garduri. În locul unei încălziri temeinice înainte de seriile de calificare, atletul din Republica Dominicană a fost nevoit să se confrunte cu vestea că bunica sa a murit. A fost la un pas să renunțe complet la concursul olimpic – a luat totuși startul, dar nu a reușit să asimileze șocul. „Am alergat îngrozitor. Am plâns toată ziua„, a povestit sportivul. A terminat astfel al 22-lea, din 25 de sportivi aliniați la start și a ratat calificarea în semifinale.
Și-a luat „revanșa” în 2012, la Londra: a câștigat aurul iar la turul de onoare, a scos fotografia bunicii, arătând-o unei lumi întregi. Restul este istorie: a izbucnit în lacrimi pe podium, iar despre premiere, relata la conferința de presă de la finalul zilei, „ironia sorții, a început să plouă. Asta m-a făcut să simt că bunica mea plângea de fericire pentru succesul meu„.
Frank Lampard, meci în semifinalele Champions League, Chelsea – Liverpool, în 2008, la șase zile după moartea mamei: penalty și calificare pentru Pat
Frank Lampard a fost eroul echipei Chelsea în semifinala cu iz de derby de Premier League împotriva lui Liverpool. Cu șase zile după ce mama sa a pierdut, la 58 de ani, lupta cu pneumonia, Frank Lampard a luat decizia să joace „Este un om curajos. A fost foarte apropiat de mama sa și ceea ce i s-a întâmplat în ultimele zile, nu a fost ușor„, puncta Avram Grant, boss-ul londonezilor. A rezistat pe teren 90 de minute, plus prelungirile care au decis calificarea „albaștrilor”: în plus, în minutul 98, Frank își asuma o responsibilitate uriașă, luând balonul pentru a executa lovitura de la punctul cu var, la scorul de 1-1. Lampard și-a dus echipa în avantaj, a atins banderola neagră fixată pe braț, pentru Pat, a sărutat emblema, apoi și-a salutat tatăl, aflat în tribune.
După egalarea lui Liverpool, adusă de Ryan Babel și un al doilea gol al lui Drogba, Lampard părăsea terenul, în minutul 119, în aplauzele întregului stadion, cu biletele în buzunar pentru finala Ligii Campionilor pe care Chelsea o pierdea, în fața colegilor de campionat de la Manchester United, la penalty-uri.
Joannie Rochette, concurs olimpic de bronz la patinaj artistic, la Vancouver, în 2010, la două zile după moartea mamei
Thérèse Rochette ajunsese la Vancouver, pentru a-și urmări fiica în concursul de patinaj artistic, „la Olimpiada de acasă”. Cu două zile înainte de startul probei individuale feminine, a făcut însă atac de cord, la 55 de ani, iar medicii de la Vancouver General Hospital nu au putut-o salva. Joannie a primit un email, de la americanul Dan Jansen, ajuns comentator sportiv, care a încercat să o încurajeze. A pus patinele în picioare, costumul sclipitor și a dus până la capăt, în fața propriului public, cel mai bun program scurt al carierei, răsplătit cu un punctaj record de arbitri, care a dus-o pe podium, la jumătatea concursului.
După alte două zile, Joannie apăra locul trei de la programul scurt, urcând pe treapta a treia a podiumului olimpic.
Jucătoarea de tenis Virginie Razzano, meci pe terenul Phillippe Chatrier, în 2011, la opt zile după moartea logodnicului-antrenor: ultima dorință a lui Stephane Vidal, învins după nouă ani de cancer
„Este dureros. Este greu. Dacă am făcut-o, am făcut-o pentru Stephane. Și un pic pentru mine, pentru că este ceea ce el și-a dorit, a vrut ca eu să joc. A vrut ca eu să merg mai departe„, scria Virginie Razzano, într-un comunicat oficial plin de emoție, la sfârșit de Roland Garros 2011, pentru ea, după doar un meci, mai emoționant decât o finală, pe terenul Phillippe Chatrier. „A fost multă emoție, astăzi, pe teren și multă durere. Port durerea în suflet în permanență. Dar parcă a fost un pic mai bine, fiind aici, înconjurată de atâta lume„, mărturisea jucătoarea de 28 de ani din Franța, la capătul meciului din turul întâi, pierdut 3-6, 1-6, în fața Jarmilei Gajdosova. Razzano a intrat în fața spectatorilor care știau cu toții istoria ultimelor zile: Stephane Vidal, antrenorul și logodnicul reprezentantei din Hexagon s-a stins cu exact o săptămână înainte de startul oficial al turneului. Marți, Virginie a pătruns pe teren cu o fundiță neagră prinsă în dreptul inimii, având o misiune clară: să îi îndeplinească ultima dorință iubitului ei.
Un an mai târziu, cu gândul tot la Vilar, Virginie Razzano încheia cu un game de serviciu de 25 de minute, tot în primul tur al French Openului, și tot pe arena Phillippe Chatrier, o victorie memorabilă în fața Serenei Williams. Razzano a ]nchis partida chinuită de crampe și simțind, așa cum a povestiti ulterior, că se înneacă, la fiecare respirație.
Vladimir Bozovic, derbi Rapid-CFR în aprilie 2012, în ziua în care mama sa a pierit în Muntenegru: pasă de gol pentru giuleștean
Fotbalistul Rapidului și-a demonstrat devotamentul în 2010 față de clubul giuleștean, refuzând să își lase echipa la greu, în meciul din deplasare, cu CFR Cluj. În ziua partidei, Bozovic a fost informat că mama sa, aflată în Muntenegru, și-a pierdut viața, dar a intrat pe teren. În minutul 19, Bozovic a centrat decisiv pentru Herea, care a trimis mingea în plasă, pentru primul din totalul de cinci goluri ale giuleștenilor.
Novak Djokovic, turneu dus la capăt la Montecarlo, în 2012, după ce a aflat la antrenament despre decesul bunicului: traseu până în finală, unde n-a mai găsit resurse emoționale
La Montecarlo, pe zgura pusă sub sechestru în precedentele șapte ediții de Rafael Nadal, sârbul Novak Djokovic ajungea în 2012, după un 2011 fenomenal în fața spaniolului, cu pretenții clare de a-l detrona pe „Regele Zgurii”. La jumătatea turneului însă, joi, înaintea duelului din turul trei, cu Alexander Dolgopolov, „Nole” a aflat despre moartea bunicului său Vladimir, cel care l-a ascus în buncăr pe el și pe familia sa, în timpul bombardamentelor din 1999, de la Belgrad. Djokovic a decis să ducă până la final turneul și chiar dacă nivelul concentrării sale a scăzut, a ajuns până în finală, cu o revenire spectaculoasă în fața lui Tomas Berdych.
În finală, Nadal l-a dominat net, victoria cu 6-3, 6-1, ducând seria „Matadorului” la opt titluri consecutive. „N-am mai avut nici un pic de energie emoțională în mine. nu eram acolo„, a descris finala Djokovic, la ceremonia de premiere.
Maxim Trankov, campion european în stare de șoc, în ianuarie 2013, în proba perechilor din patinajul artistic: și-a apărat titlul cu lacrimi în ochi, alături de Tatiana Volosozhar, după moartea tatălui
Campionii europeni în exercițiu au profitat în 2013 de ezitările din programul principalilor rivali – reprezentanții Germaniei, Aliona Savchenko și Robin Szolkowy. Maxim Trankov și Tatiana Volosozhar au avut proprii demoni de înfruntat în concursul programat pe final de ianuarie, la Zagreb: duminică, 20 ianuarie, tatăl sportivului născut la Perm a suferit un atac de cord fatal, iar cei doi și-au impus să reușească să prezintă două programe valoroase. „Este greu să își ridici moralul, dar mă bucur că am luat decizia de a participa aici„, a punctat Trankov, cel care nu și-a putut controla trăirile decât pe durata minutelor de evoluție pe gheață, timpii de răsuflu de pe gheață și minutele petrecute pe bancă, în așteptarea punctajelor, trădând durerea rusului care de regulă atrage toate privirile, cu gesturi glumețe, jucăușe și haioase.
Gary Barlow, prestație pentru sport, la Ceremonia de Închidere a Jocurilor Olimpice de la Londra, în 2012, la câteva zile după ce nevasta sa a născut o fetiță fără suflare
Gary Barlow, solistul tupei Take That, a urcat pe scenă la ceremonia de închidere a Jocurilor Olimpice, deși cu câteva zile înainte, familia sa – soția și cei trei copii ai cuplului – au primit o lovitură cruntă: Poppy, bebelușul așteptat cu sufletul la gură de părinți, a ajuns pe lume fără suflare. Deși varianta de siguranță era ca Mark Owen, colegul său, să preia vocea principală pe „Rule the World”, Gary a urcat apăsat pe scenă, purtând costum negru, o barbă nerasă de câteva zile și cu privirea ațintită în pământ, așa cum descrie „cronica ProSport” de la acea vreme: „Colegul Jason îi aruncă cu coada ochiului priviri de >, dar melodia cu accente de imn curge firesc. Până la capăt. În jur de patru minute. Și nu s-a simțit niciun pic tremurul vocii. A fost parcă mai cristalină ca niciodată. Ca a unui copil. A fetiței pe care o va aștepta toată viața„.
„Take That” a oferit unul dintre momentele memorabile ale serii, iar Gary Barlow a mascat durerea, scriind o notă adițională a celui mai important eveniment sportiv al lumii.
Take That – Rule The World – London Olympic Games Closing Ceremony from Filip Bares on Vimeo.
Care e cel mai bun portar dinamovist din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER