Căpcăunul pe care-l vezi la televizor devorând deopotrivă oameni politici, afaceriști, jurnaliști sau sportivi este de fapt un copil îndrăgostit de tenis în corp de adult. Văzându-l echipat, cu racheta Wilson jupuită de vopsea, dar impecabil racordată, rezemată ca o pușcă de vânătoare de canapeaua din biroul său, ai senzația că în orice clipă se va ridica din scaunul său rotativ și o va zbughi pe ușă pentru un meci ad-hoc cu amicii.
Bărbatul cu calviție rămâne însă în scaun, fascinat de zgura de la Roland Garros care, pe ecranul televizorului din față, este de un cărămiziu hipnotizant. Dacă te uiți mai bine, Openul francez nu e doar o iluzie în încăpere. În stânga televizorului, se odihnește o minge îmbibată cu zgură, cu semnătura lui Nadal, un autograf citeț pe care îl primesc constant copiii din tribunele de la Roland Garros. Fazele finalei Halep – Șarapova se succed rapid – unii ar spune că motivul trebuie căutat în degetele de zgură scoase de pe arenă în 2014 – , în timp ce împătimitul din birou simte jocul, analizează lucid loviturile, dar se manifestă cu un entuziasm pe care-l credeai specific doar spectatorului de fotbal. „La fotbal nu mă pricep”, se alintă durul, asprul care din când în când se smulge din fotoliu cu o agilitate pe care nu i-o bănuiai și urlă: „Bine, fato! Așaaaa!”.
Din când în când, atunci când serviciul Simonei Halep devine o invitație la atac pentru Șarapova, apucă frustrat racheta de culoare maro, cu grip-ul tocit, și îți arată mișcarea pe care românca finalistă pentru prima oară la un turneu de Grand Slam ar trebui să o aibă. „E teorie”, îți spui în minte, „mai bine pune-te în pielea Simonei să vezi cum e! E o finală de Mare Șlem”. Răbufnirea mentală nu ține însă prea mult. Adultul îndrăgosit de tenis are dreptate, mâna româncei de 22 de ani e moale de prea multe ori după ce primul serviciu eșuează.
„Vă dați seama dacă ar avea serviciul al doilea mai bun cu 20 la sută!?”, repetă căpcăunul de-a lungul celor 3 ore comprimate într-o pilulă de tenis dramatic pe care România a înghițit-o sâmbătă după-amiază cu aviditate. Pentru unii, mai slabi de înger, finala pierdută de Halep chiar a avut nevoie de o completare a schemei de tratament cu pastile de inimă adevărate.
La final, când Șarapova s-a prăbușit, ușurată după hăituiala îndelungată la care a fost supusă de Halep, Cristian Tudor Popescu a răspuns la întrebarea pe care a lăsat-o în aer mai devreme. „Dacă ar fi avut serviciul al doilea cu 20 la sută mai eficient, Halep ar fi câștigat acest meci. Trebuie să lucreze aici, altfel nu va reuși să devină numărul 1 mondial”. Ai vrea din nou să-l contrazici, să-i vâri sub nas fericirea autentică a rusoaicei care demonstrează că i-a fost frică de adversara ei neexperimentată, dar durul amorezat de tenis e mai lucid decât tine, deși nu tu ești cel care a țopăit prin birou: „Șarapova s-a temut, da, e adevărat, însă Halep trebuie să progreseze tehnic”.
Sâmbătă, România s-a trezit din nou la tenis. Generațiile de „loveri” sau de „hateri”, așa cum îi numește CTP pe căpcăunii de pe WWW, au avut șansa de a fi primii români care prind în direct o finală de Mare Șlem câștigată de un compatriot, dar timpul nu e pierdut. În 1973 și 1978, victoriile lui Năstase și Ruzici nu au fost transmise în direct de TVR. „Îmi aduc aminte de finalele pierdute de Năstase, de Ruzici și de Florența Mihai, acelea au fost date la televizor”, își amintește personajul nostru.
În timp ce-l asculți, realizezi de unde-i vine dragostea asta nebună pentru tenis. Între 13 și 16 ani, Cristian Tudor Popescu a prins trei finale de Cupa Davis, jucate de România, apoi l-a văzut pe Ilie Năstase campion la US Open și Roland Garros, primul lider din istoria ATP, finalist de Wimbledon și, în fine, a fost contemporan cu victoria Virginiei Ruzici la Paris și alte două finale feminine. Închipuiți-vă pentru câteva secunde aceste performanțe și apoi gândiți-vă la impactul pe care-l poate avea Halep, evident, în varianta upgradată, asupra tenisului din România. Efectul câștigării unui turneu de Mare Șlem nu poate fi negat nici măcar de căpcăunul din Cristian Tudor Popescu, iar zâmbetul său de copil din momentele în care Halep conducea meciul e cea mai bună dovadă.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER