SPECIAL | Preţul unui vis în tenis şi plasa de siguranţă ţesută pentru campioana naţională a categoriei 16 ani. Mihaela Mărculescu e elevă la Liceul de Informatică "Tudor Vianu": "Mi-am dezvoltat mentalul prin intermediul şcolii"

6 feb 2016 4343 afişări Comentează şi tu Tenis
SPECIAL | Preţul unui vis în tenis şi plasa de siguranţă ţesută pentru campioana naţională a categoriei 16 ani. Mihaela Mărculescu e elevă la Liceul de Informatică "Tudor Vianu": "Mi-am dezvoltat mentalul prin intermediul şcolii" 7 imagini http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/581/7966/15027419/1/img-20151130-wa0020.jpg

“Sunt o jucătoare destul de agresivă. Îmi place să mă mişc foarte mult, alerg foarte repede, prind aproape orice minge şi niciodată nu mă las bătută. Îmi place mult să variez jocul şi cel mai mare atu al meu consider că este viteza. Şi capul! Adică mentalul. Prin intermediul şcolii aş spune, mi-am dezvoltat mentalitatea. Mai ales cu ajutorul matematicii”, aşa gândeşte şi se caracterizează campioană României la categoria de vârstă 16 ani.

Ea este Mihaela. Mihaela are 15 ani şi respiră tenis. De ani de zile nu a părăsit primele două poziţii în clasamentele naţionale de tenis, la categoria sa de vârstă – mai întâi 12 ani, apoi 14 ani şi 16 ani. La jumătatea lunii ianurie, Mihaela şi-a apărat titlul la  Campionatul Naţional individual de iarnă, categoria 16 ani. Tenisul este visul şi universul ei. Motivul pentru care munceşte, transpiră şi vibrează. Mihaela are un vis, te surprinde cu primul nume pe care îl rosteşte pe lista modelelor şi a inspiraţiilor din tenis, şi are şi opţiuni, în prezent şi pentru viitor. Părinţii săi prezintă un model alternativ, o strategie diferită de abordare a tenisului de performanţă şi, în general, a sportului de performanţă. Mihaela este elevă de liceu în clasa a noua, dar nu la o instituţie de învăţământ cu profil sportiv. Cu o medie de admitere la liceu de 9,73, Mihaela, ghidată de părinţii săi, a ales o clasă cu profil de matematică-informatică şi Colegiul Naţional de Informatică “Tudor Vianu”.

Visul Mihaelei Mărculescu este întreţinut sută la sută de părinţii ei, un vis care în orice lună din an le scoate din conturi măcar 2.500 de euro. Dar care poate costa şi 5.000 de euro pentru 2-3 săptămâni. Părinţii, Mihai şi Loredana Mărculescu, au trimis-o pe Mihaela la turneele lui Nick Bollettieri, în 2012, din fonduri proprii. La trei ani distanţă, Mihaela a ajuns din nou acolo, sprijinită de Federaţia Română de tenis.

Tenisul este un sport individual care a şocat prin exemplele unor părinţi care îşi sufocă odraslele cu pretenţii sau aşteptări absurde, într-o probă a cărei rată de succes este printre cele mai scăzute între disciplinele mondiale (un studiu din 2010, arhivat de Market Design, arată că 7% dintre juniorii de top reuşesc să pătrundă în Top 100 mondial la seniori).


Mihaela Mărculescu a avut rezultate notabile la turnee de top din Statele Unite. Foto: arhivă personală

Mihai şi Loredana Mărculescu au investit din nou şi din nou în cariera Mihaelei. Până acum, recunoaşte tatăl, nu au fost niciodată în situaţia de a opri acest vis din lipsă de bani. Au ajutat-o însă pe Mihaela să îşi construiască şi o plasă solidă de siguranţă. Pentru cazul în care, la un moment dat, banii nu vor mai fi de ajuns, sau tenisul ei nu va mai fi destul de bun, sau pur şi simplu tenisul nu va mai reprezenta viitorul.

Visul început dintr-o pură întâmplare

Pentru Mihaela Mărculescu, tenisul a început aproape în curtea casei. “Dintr-o pură întâmplare a ajuns la tenis. Aveam şi avem în faţa casei nişte terenuri de tenis, pe bulevardul Kiseleff. Este un hotel, cu două terenuri de tenis. Când era mică, o ducea acolo bunica. Este un antrenor foarte bun de copii mici, foarte inimos, (Valentin Mitrea) care  îi tot spunea – când creşti, vino şi tu pe aici, te joci puţin. Uite cum e cu mingile... Şi aşa mai departe. Aşa a fost ademenită către acest sport”, povesteşte Mihai Mărculescu, iar firul este preluat de Mihaela. “Tocmai împlinisem şapte ani şi profesorul meu de tenis mi-a pus prima dată racheta în mână. M-a văzut că am talent, peste puţin timp, cam trei luni, am început să joc turnee”, prinde gustul povestirii junioara de la CN “Tudor Vianu”. “La început, sigur, a pierdut. Ca în orice domeniu. Dar încet-încet s-a ridicat. A ajuns campioană naţională şi aşa mai departe. Nu am dus-o cu intenţia de a face performanţă. Eu nu vin din domeniul sportului, am terminat Politehnica, Facultatea de Electrotehnică. Vin dintr-un mediu matematic, riguros. Mama este avocat, lucrează în domeniul juridic. Din nou, nicio tangenţă cu sportul. A fost o pură întâmplare”, accentuează Mihai Mărculescu.

  • Talentul în tenis este un subiect de continua controversă. Nu s-au stabilit instrumentele obiective pentru cuantificarea lui, iar pe plan mondial, nu doar în România, un parcurs bun la nivelul juniorilor nu determină automat un viitor strălucit la seniori. Pe site-ul ITF, talentul este definit într-un îndrumar pentru junior semnat de Doug MacCurd drept “aptitudine adecvată sau abilitate într-o anumită arie, peste medie”, iar tenisul, prin caracterul său non-repetitiv (faţă de canotaj, înot, haltere), presupune abilităţi de luare a deciziilor într-o fracţiune de secundă, o bună orientare spaţială, inteligenţă motrică, coordonare ochi-membre, intuiţie şi agilitate. Ghidul atrage atenţia că depistarea talentului în tenis este un proces care presupune monitorizare îndelungată şi scoate în evidenţă faptul că exprimarea talentului la nivel optim în perioada junioratului nu garantează o trecere de succes la următoarea etapă a carierei. Totuşi, este un excelent punct de plecare.

În momentul acesta, dumneavoastră, ca părinte, sunteţi convins că Mihaela va face tenis de performanţă?
Este foarte greu de spus, pentru că, întotdeauna, aici în România, intervine decisiv factorul bani – care, la noi, nu prea există oficial. Adică Federaţia Română de tenis nu are fondurile necesare pentru a sprijini vârfurile. Foarte mulţi copii care aveau potenţial de performanţă s-au pierdut din cauza banilor. Aşa că este dificil, acum, să răspund la această întrebare. Ei îi place tenisul. Când intră pe terenul de tenis, trăieşte momentul.

Dar...
Dar fără a avea susţinerea necesară pentru a face performanţă, pentru a face deplasări la turnee care să te poată ajuta să ieşi în evidenţă, să iei punctele necesare pentru a urca în clasamente, este greu. Dacă facem comparaţie între copii români şi copii români naturalizaţi în alte ţări – Bianca Andreescu, de exemplu – uitaţi-vă la performanţele ei. Este cu totul şi cu totul altceva. Trăim în nişte lumi, cumva, paralele. Ei au bani, au susţinerea Federaţiei, sunt ajutaţi să meargă la concursuri. De la o vârstă încolo, asta face diferenţa. Poate o ştiţi pe Andreea Roşca. Este mai mare decât Mihaela cu un an. Foarte bună – a avut performanţe, a câştigat multe turnee, a făcut finală la Petit As, în Europa, un fel de Campionat Mondial al juniorilor. Acum bate pasul pe loc din cauza lipsei de bani. Jaqueline Cristian se antrenează tot cu Cornel Enache, este colegă la club cu Mihaela, dar ea are o sponsorizare din America, de la IMG – Bollettieri. Practic, a plecat de aici, s-a mutat şi stă în Florida. Are acest beneficiu, este ajutată prin contract şi i se plătesc nişte deplasări. Îşi permite să stea acolo şi să obţină nişte rezultate. Dar este vorba de un caz-două. Noi avem în ţară copii foarte buni, foarte talentaţi. Dar este greu să treci de această barieră, de la juniori la seniori. Simona Halep, de exemplu, a avut norocul unei susţineri foarte puternice din partea celor de la Idu – domnul Idu, care are şi club in Mamaia. A investit în ea şi i-a permis să facă saltul ăsta de la juniori la seniori.

Federaţia Română de Tenis intervine?
Federaţia a făcut cea mai recentă deplasare în SUA. Mihaela, în urma acestor rezultate, s-a calificate la Cupele Europene de iarnă, unde îi duce Federaţia. Dar să ia primii doi  copii, primii trei, primii patru, la fiecare categorie de vârstă, să îi susţină un an de zile, sau o anumită perioadă - asta nu există în România.

“Pentru a avea şi antrenor cu tine, costurile cresc şi mai mult. Costul de antrenament, diurna… pentru acest moment, în România, a plăti un antrenor pentru a merge la turnee este un lux”, Mihai Mărculescu


Sprijinul FRT este, de cele mai multe ori, doar simbolic, comparativ cu eforturile pe care trebuie să le facă lunar o familie implicată într-uyn proiect de susţinere a performanţei. Foto: arhiva personală

“În general, se instalează o dezamăgire – îţi mai spui – uite, eu o bat pe aia la orice oră, dar numai  pentru că e din State, ea are contract şi eu nu”

Tenisul de performanţă, la palierul de vârstă 15-16 ani necesită “minim 2.000 – 2.500 de euro pe lună. Dacă nu şi mai mult”, explică Mihai Mărculescu. “Trebuie plătit transport pentru două persoane, cazare pentru două persoane, masă pentru două persoane. Plus antrenamentul, plus echipamentul. Mihaela este sponsorizată de Wilson Internaţional, are contract pentru rachete. Aşa procedează în general firmele mari. Dar nu şi pentru echipament. România este o ţară mică, ne-au spus-o foarte clar: nu rentează să vă dăm echipament. Şi atunci, nu vin în România. Nu este vorba de Mihaela, de alţi copii. Este ţara. Lumea este topită după Adidas, Nike, pentru care însă, global, România este o piaţă mică. Cu o semifinală la Eddie Herr, cu finală la Orange Bowl, într-o altă ţară vest-europeană sau Canada-State să spunem, imediat i-ar fi dat contract pe câţiva ani. Din păcate, eşti din România şi eşti şi un pic dezamăgit, sau se instalează o nemulţumire – îţi mai spui – uite, eu o bat pe aia la orice oră, dar numai  pentru că e din State, ea are contract şi eu nu".

Mihaela Mărculescu este. şi ea, o perfecţionistă. Foto: arhiva personală

  • Jucătoarele profesioniste acuză şi ele faptul că ţara de origine afectează obţinerea contractelor. Simona Halep a scos în evidenţă în repetate rânduri faptul că “vin dintr-o ţară mică“ şi a declarat în platoul Garantat 100%: “Am fost foarte timidă în trecut, pentru că nu sunt dintr-o ţară renumită. Acum am trecut de acest pas şi cred că de aceea am şi ajuns la cel mai înalt nivel în tenis, pentru că mi-am scos limitele”. Alexandra Dulgheru a admis într-o discuţie pentru ProSport că un contract de sponsorizare mulţumitor îi este accesibil unei jucătoare din România doar dacă a făcut pasul în Top 20 WTA.

“În tenis, problema este invers proporţională. Cu cât eşti mai bine, cu atât îţi cresc cheltuielile, îţi vine să te laşi”

V-aţi pus vreodată problema – ne oprim, pentru că nu mai putem susţine acest ritm de cheltuieli?
Nu, încă nu. Dar problema este invers proporţională. Cu cât eşti mai bine clasat, cu atât îţi cresc cheltuielile, îţi vine să te laşi. Este puţin paradoxal. Un copil, cu cât are rezultate mai bune, cu cât se evidenţiează mai mult, cu atât devine mai greu de deplasat, mai greu de susţinut. Dacă nu va interveni o lege a sponsorizării, prin care să se acorde nişte facilităţi firmelor care susţin un sportiv, va fi tot mai greu. Aşa, mai găseşti câte o fundaţie sau două, care te ajută cu 1.000 – 2.000 de euro. Dar astea sunt sume care se duc într-o lună. Cel puţin în sportul ăsta. Cu toate că acest sport poate fi foarte, foarte vizibil – şi dovada este Simona Halep– nu se îngrămădesc sponsorii. Deşi, repet, în tenis, când ai performanţe, eşti văzut în toată lumea.

Care este satisfacţia dumneavoastră, ca părinte?
Este satisfacţia de a-mi vedea copilul fericit, de a vedea că acest sport îi creează plăcere, că îi dă posibilitatea de a încerca să îşi depăşească anumite limite, de a vedea până unde poate duce, într-un meci, şi mental, şi fizic. Satisfacţia mea este să văd că duce nişte bătălii şi că le mai şi câştigă din când în când, din ce în ce mai des în ultimul timp. Se întăreşte, se căleşte, mai ales mental. Este văzută bine de mulţi oameni, din toată lumea. Este apreciată în colectivele de la şcoală, dar şi din lumea tenisului. Este satisfacţia unui părinte care vede că al lui copil face o treabă bună, că nu-şi pierde timpul, nici pe străzi, nici la calculatoare, nici în discoteci.

V-a spus antrenorul că la un moment dat ar trebui sau va trebui să aleagă între carte şi antrenamente?
Mi se spune de ani de zile!

Şi?
Şi am mers în paralel până acum, foarte bine. Cred că este singura din ţară, la vârsta asta, care este la un liceu cu profil de informatică.

Un liceu mereu în Top 3 din Bucureşti...
Da, Vianu e Vianu. Şi este la clasă de informatică intensiv. Are noroc şi de un diriginte, profesor de informatică, foarte bun, foarte înţelegător, care o şi încurajează pe domeniul ăsta. Îşi încurajează copiii să aibă şi activităţi paralele, nu să aibă nişte ochelari din aceia, de cal, să vadă numai matematică şi informatică. Ok, cine vrea să facă aşa – este un liceu foarte performant, bineînţeles. Dar cine vrea să aibă şi activităţi de tip sport, teatrale, muzicale – sunt încurajaţi să o facă în acest liceu. Nu li se pune piedică, din contră. Cei mai mulţi părinţi, din ce văd în jur, au mers exclusiv pe calea sportului – parcă le-a luat Dumnezeu minţile – o să facă, o să ajungă vedete! Dar drumul este foarte, foarte greu. Sunt copii care au pierdut contactul cu şcoala, sunt la nişte licee sportive obscure – cel puţin eu, pentru Mihaela, nu văd acest drum. A merge la un liceu bun înseamnă şi a fi într-un colectiv bun, şi a-ţi dezvolta mintea şi a trage mai sus, şi mai sus înspre performanţă. Şi şcoala o ambiţionează foarte mult. Pentru ea, este o bătălie şi la şcoală. Şi a luat zece la matematică, la capacitate. A avut media zece şi în clasa a 8-a. Media ei fiind 9,73 – intra la orice liceu din Bucureşti, poate mai puţin la Sava, la clasa de bilingv.

Mate-info bilingv engleză?
Da. Cu 9,73 nu cred că prindea, dar în rest – oriunde. Da... Acesta a fost avantajul că am ţinut-o montată şi pe şcoală şi mă întorc la întrebarea – când se despart cele două drumuri? Poate, dacă aş avea fonduri foarte mari, nu m-ar interesa şcoala şi i-aş spune şi eu – hai, trecem şcoala pe planul doi, stai toată ziua, plăteşti antrenori, te antrenezi aici de rupi pământul. Poate. Dar încă nu este cazul. Nici nu aş vrea. Consider că şcoala este o altă formă de perfecţionare profesională şi la nivel mental. În plus, mentalitatea să cunoşti cât mai multe lucruri mi se pare foarte bună. Nu te poţi limita la a avea curaj – părerea mea.

  • Colegiul Naţional “Tudor Vianu ” este, an de an, în Top 3 licee din Bucureşti, pe baza procentelor de promovabilitate la examenul de Bacalaureat şi al ultimelor medii de admitere în clasa a 9-a. În iulie 2015, ultimă medie de admitere la liceul de pe strada Arhitect Ion Mincu a fost 9,61 la profilul Mate-Info. CN “Tudor Vianu” a fost depăşit ca cerere la admitere de Colegiul Naţional "Sfântul Sava”, unde ultima medie de intrare a fost de 9,65, pentru specializarea Filologie,  iar cea mai greu accesibilă a fost specializarea Mate-Info bilingv engleză, acolo unde ultima medie de admitere a fost 9,87. La Colegiul Naţional "Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, cea mai mică medie de admitere a fost 9,68, la Filologie.


Matematica aplicată: nu într-unul dintre cele mai noi seriale de succes, "Numerele", ci pe terenul de tenis. Foto: arhivă personală

Gândirea matură, centrată pe imaginea de ansamblu, a părinţilor este total asumată de Mihaela Mărculescu. Jucătoarea jonglează printre întrebări, cu răspunsuri pline de maturitate, apropiate de cele oferite de jucătoarele profesioniste. Primele experienţe, primele contacte cu presiunea, aşteptările şi emoţiile au fost deja depăşite cu brio de “vianistă”.

Mihaela a vorbit deschis despre cele două titluri consecutive de campioană naţională de iarnă, din 2015 şi început de 2016. “A fost greu în ambele dăţi. Prima dată, pentru că jucam cu fetele mai mari nu am avut atâtea emoţii. Acum însă, voiam neapărat să câştig a doua oară, să îmi apăr titlul şi a fost un pic mai multă presiune. Dar nu pot să spun că a fost excesiv de greu”, a povestit sportiva pregătită de Cornel Enache. “În primele trei meciuri din acest an nu am avut aşa mari probleme, pentru că am jucat şi foarte bine. Mai mult în finală am avut emoţii, pentru că ştiam că Andreea este o jucătoare foarte bună şi îmi va pune probleme. Ştiam că trebuie să joc la nivel maxim, asta a pus presiune pe mine, la început. Dar la 5-5, am jucat un punct foarte lung, l-am jucat foarte bine şi parcă am scăpat de toată acea presiune. Parcă a început să îmi intre tot în al doilea set".

Mihaela, cum eşti pe teren – eşti genul de jucătoare care se încurajează mult? Strigi după un punct câştigat? Sau după unul pierdut?
Da, sunt genul de jucătoare care se încurajează foarte mult şi priveşte lucrurile foarte pozitiv, ca să continui din ce în ce mai bine. Încerc să nu mă las influenţată de punctul anterior, dacă a fost pierdut. Mă încurajez numai în română – îmi spun “Haide!” şi “Da!”

“Îmi place foarte mult Belinda Bencic”

Cum te-ai caracteriza ca jucătoare de tenis? Care este cel mai mare atu al tău?
Sunt o jucătoare destul de agresivă. Îmi place să mă mişc foarte mult, alerg foarte repede, prind aproape orice minge şi niciodată nu mă las bătută. Îmi place mult să variez jocul şi cel mai mare atu al meu consider că este viteza. Şi capul! Adică mentalul, la asta mă refer.

Care este cea mai bună lovitură a ta, arma care îţi câştigă meciurile?
Îmi place la fel de mult să dau cu dreapta şi cu reverul, pe care îl lovesc cu două mâini. Nu am o preferinţă. Ambele sunt arme în jocul meu. De asemenea, serviciul este o armă. Mă bazez mult pe serviciu. Când sunt pe fundul terenului de cele mai multe ori lovesc dreapta liftată, dar când atac lovesc din ce în ce mai plat.

La fileu îţi place să avansezi sau preferi linia de fund a terenului?
Îmi place, mă simt foarte bine la fileu. Ca jucătoare de dublu îmi place foarte mult să vin în faţă.

Ai un model în tenis?
Îmi place foarte mult Belinda Bencic, Roger Federer şi Novak Djokovic.

Primul nume a fost Belinda Bencic? O jucătoare atât de tânără, de ce? Te regăseşti în ea, vrei să faci ce face ea?
Îmi place jocul ei agresiv, le ia prin surprindere pe majoritatea adversarelor şi îmi place dorinţa ei de victorie.


Ambiţie şi speranţă. Mihaela Mărculescu este competitivă şi la şcoală, şi pe terenul de tenis. Foto: arhivă personală

Eşti născută într-o zi de 13? Trebuie să te întreb, pentru că tenisul este unul dintre sporturile în care parcă vezi cei mai mulţi sportivi superstiţioşi…  Tu eşti superstiţioasă?
Destul de… (n.r. râde)

Adică? Ce nu trebuie să se schimbe în timpul unui meci sau înainte de partidă?
În timpul unui meci am superstiţia că tot timpul trebuie să am un anumit prosop pe un anumit scaun, pus într-un anumit fel. Iar sticlele trebuie să vină în ordine, în funcţie de culoarea conţinutului. Apa mi-o pun cel mai aproape de spătar, apoi dacă am o băutură Isostar – de fapt mereu am o astfel de băutură la mine – o pun imediat lângă apă şi apoi vine sticla cu Magneziu şi Calciu, care are gust de portocale şi vine prima.

Mihaela Mărculescu, “vianista” de 15 ani a învins o superstiţie chiar la începutul acestui an, la Belgrad Open, competiţie de Grad 4 pe care a câştigat-o pe 8 ianuarie, fără să fi pierdut vreun set, în cinci partide. Pentru că încrederea, raţiunea, autocontrolul şi voinţa – toate antrenate şi trecute prin sita unei fete studioase pe terenul de tenis şi în afara lui, au învins. “Când eram mai mică, aveam o superstiţie. Niciodată să nu-mi fac bagajul înainte de finală, pentru că de fiecare dată pierdeam. În cazul ăsta, eram foarte sigură de victorie, eram foarte convinsă că o să joc la nivel maxim, pentru că aşa jucasem şi în zilele precedente. Aşa că am zis – hai să trec peste această superstiţie. Mi-am făcut bagajul, după finală voiam să ajung cât mai repede acasă, ca să îmi revăd şi colegii de la şcoală, să-mi revăd sora”. Şi Mihaela Mărculescu a câştigat finala, scor 6-2, 6-2 în faţa ucrainiencei Viktoriia Dema (15 ani) .

“Colegii mei se bucură foarte mult, mai ales atunci când duc câte o cupă la şcoală. Toţi vor să pună mâna pe ea şi mă felicită”

Ai adus în discuţie şcoala, am vorbit şi cu tatăl tău despre asta. Cum percepi tu îmbinarea asta dintre sportul de performanţă şi şcoala făcută la un nivel foarte, foarte serios?
Eu o consider foarte importantă, pentru că la şcoală, prin intermediul şcolii aş spune, mi-am dezvoltat mentalul. Mai ales la matematică. Sunt foarte bună la geometrie şi algebră, iar geometria o folosesc destul de mult pe teren. Îmi place foarte mult şi să învăţ limbi străine – engleza, franceza – şi ştiu că asta o să mă ajute pe viitor. Îmi place să fiu mereu ocupată, să am ce face. Nu-mi place să stau degeaba. Nu-mi place să stau pe WhatsApp sau pe Facebook toată ziua. Stau destul de puţin. Prefer să citesc o carte sau să ascult muzică.

Citeşti biografii ale jucătorilor şi ale jucătoarelor de tenis?
Da, cred că le-am citit aproape pe toate.

Şi care te-a inspirat cel mai mult?
Cea a lui Steffi Graf.

Colegii şi colegele tale te iau la întrebări despre turnee, despre tenis? Poate urmăresc tenisul, ţi s-a întâmplat să vină să îţi spună – hai, explică-mi şi mie ce s-a întâmplat în meciul ăla, de ce a pierdut X sau Y dintre jucătorii profesionişti?
Nu vorbim prea mult despre jucătorii profesionişti, pentru că nici nu am foarte mult timp să mă uit la meciuri, în afara meciurilor fetelor cu care joc. Dar când vin de la turnee, mă întreabă cum au fost adversarele, dacă mi-a plăcut. Se bucură foarte mult, mai ales atunci când duc câte o cupă la şcoală. Toţi vor să pună mâna pe ea şi mă felicită.

Cam câte cupe ai până acum?
Cam 170. Şi îmi place foarte mult să le ţin în sufragerie, pe rafturi, să se vadă toate.

Te uiţi pe tablourile de concurs şi îţi spui vreodată – meciul ăsta aş fi vrut să îl joc eu, împotriva unei anumite jucătoare? Sau te gândeşti cum ai aborda tu o anumită partidă?
Până acum nu am gândit aşa. Dar de exemplu, atunci când joacă Şarapova împotriva Serenei Williams, încerc să analizez – care ar fi defectele ei, ce ar fi putut funcţiona mai bine într-un punct. Ce ar fi putut face ea mai bine – fie execuţie, fie altă continuare. Şi mă gândesc şi cum aş fi jucat eu punctul. Dar de cele mai multe ori, le analizez jocul.

Câte turnee în afara ţării s-au adunat?
Foarte multe. Nici nu mai ştiu.

Cum percepi tu deplasările la turnee?  Am citit biografia lui Andre Agassi şi am reţinut o expresie – el spune aşa despre hotel –este un “nu acasă” şi descrie un sentiment de plictis când dă de o nouă cameră de hotel. La final de carieră, ajungi să îţi spui – iar? Tu la 15 ani, te bucuri când ştii că peste două zile pleci la un anumit turneu, într-un oraş?
Da, de cele mai multe ori mă bucur, mai ales dacă îmi place hotelul. Este adevărat, hotelul este “nu acasă”. Nici nu poţi să ieşi în oraş în timpul unui turneu, ai un program destul de strict: mergi la teren, faci antrenament, te întorci obosit în camera de hotel şi asta îţi accentuează acest sentiment. Eu în camera de hotel încerc să mă recreeez cum pot.

Te-ai pregătit la Academia lui Nick Bollettieri. Cum a fost?
A fost acceptabilă. Nu am făcut pregătire fizică, am lucrat doar pe partea de tenis. Acolo am jucat cu nişte fete foarte bune,  ar veni sportive de top în România. Asta mi-a dezvoltat foarte mult spiritul competitiv. Când am început primul turneu Eddie Herr voiam neapărat să câştig, ca să arăt că sunt cea mai bună din delegaţia României, să obţin cel mai bun rezultat.


Mihaela Mărculescu, una dintre sutele de junioare care i-au ieşit în cale lui Nick Bollettieri, "şlefuitorul" talentelor lui Andre Agassi, al Martinei Hingis şi al Mariei Şarapova. Foto: arhivă personală
 

“Turnee precum Eddie Herr îţi dau cu adevărat măsura cum stai la nivelul tău de vârstă, dar sunt turnee greu de suportat din punct de vedere financiar. Bollettieri este un adevărat guru. La turneele care se ţin acolo, toată lumea vine pentru a se confrunta cu cei mai buni din lume. Deplasarea în America şi toate cheltuielile care reies din asta – avion, cazare, mâncare, închiriere maşină. Financiar, nu ai niciun beneficiu. Dar sunt turnee de imagine. O deplasare pentru un copil plus însoţitor poate ajunge la 5.000 de euro”, Mihai Mărculescu

Ai simţit că este un centru important al tenisului?
Da, este foarte frumos, foarte curat. Părea totul perfect. De aceea cred că mi-a fost şi uşor să joc la nivelul meu maxim, pentru că îmi plăcea atât de mult acolo. Terenurile erau ca-n palmă! Foarte drepte, foarte egale. Simţeam că pot să joc cel mai bun tenis al meu acolo.

“Îmi doresc să ajung la un turneu de Grand Slam de juniori, în 2016”

Nu te-am întrebat care este suprafaţa ta favorită…
Hard-ul. Îmi place foarte mult, pentru că simt că pot să mă mişc cel mai bine, comparativ cu celelalte suprafeţe, cum ar fi zgura.

“Când câştig un turneu important, cum ar fi Campionatele Naţionale, un turneu ITF, Orange Bowl – astea sunt momente care mă bucură foarte mult şi mă fac să simt că sunt o jucătoare bună. Dar în acelaşi timp, tot timpul mă gândesc că trebuie să mai îmbunătăşesc ceva, să perfecţionez. Sunt în căutare mereu, să merg mai bine”, Mihaela Mărculescu, jucătoare de tenis


Unul dintre cele peste 170 de premii câştigate în carieră de Mihaela Mărculescu.

Care este obiectivul pentru anul acesta?
Să joc cât mai multe turnee ITF, ca să ajung la un Grand Slam de juniori.

Şi visul tău cel mare, în tenis?
Să câştig un turneu de Mare Şlem. Îmi place în mod special Roland Garros-ul, pentru că toată viaţa mea parcă am jucat pe zgură. Dar îmi place şi Wimbledon-ul, pentru că până acum nu am jucat niciodată pe iarbă, mi se pare foarte interesant, sunt curioasă şi vreau să joc pe iarbă. Fiecare turneu de Mare Şlem are ceva special pentru mine. La Australian Open am auzit de atâtea ori că este o căldură foarte mare şi de aceea aş vrea să joc şi să câştig, ca să văd dacă şi cum m-aş descurca în acele condiţii. Iar US Open-ul – este pe hard, este suprafaţa mea favorită, este America, este atâta lume şi întotdeauna mi s-a părut că acolo publicul este cel mai gălăgios.

“Tenisul este sportul în care mă regăsesc, este ca o relaxare. Mă simt foarte fericită când joc tenis. Mă regăsesc în acest sport şi nu m-aş vedea făcând niciun alt sport”, Mihaela Mărculescu, 15 ani

Mihaela Mărculescu merge pas cu pas. Visează “big”, aşa cum le place americanilor să spună, ţinteşte sus, într-un sport care însă nu oferă garanţii nimănui. Este pregătită. “Din păcate, ne învârtim în jurul banilor. Dacă aceste cheltuieli vor ajunge vreodată să se acopere, este un mare semn de întrebare. Dar primează plăcerea de a face ceva pentru care, poate, are vocaţie. Este foarte greu de prevăzut ce va fi mai departe şi nu m-aş aventura să fac pronosticuri pe termen lung. Sunt foarte multe variabile care intervin în joc. Asta ne obligă să gândim totul pas cu pas”, trage concluzia Mihai Mărculescu. Mihaela se antrenează, de luni până vineri, de la ora 8 dimineaţa, până în jurul orei 10:30 – 11, cam trei ore pe terenul de tenis. De trei ori pe săptămână face pregătire fizică, o oră şi jumătate – două ore. Învaţă tenis, matematică, informatică şi lecţii de viaţă.


Mihaela Mărculescu - cele mai importante realizări

  • Data naşterii: 13 septembrie 2000
  • jucătoare de mâna dreaptă, loveşte reverul cu două mâini
  • primul antrenor: Valentin Mitrea, TC Cris
  • 2008: prima semifinală a carierei - Lazăr Cup U10 Alba Iulia
  • 2009: primul trofeu al carierei (titluri la Trofeul Altius - Bucureşti, Cupa  AMP Gold Ploieşti, Cupa Libra
    Phoenix - Bucureşti, Cupa Galaxy - Bucureşti). Este anul transferului la Enache International Tennis School, a jucat finală la  Cupa Marii Uniri Alba Iulia U12, a terminat anul pe locul 3 în clasamentul naţional
  • 2010 - numărul unu la categoria sub 10 ani, opt titluri la U10, locul 3 la Campionatul Naţional U10, un sfert de finală obţinut în circuitul Tennis Europe U12, trei titluri la categoria U12
  • 2011: devine campioană naţională U12 în România, câştigă în Turcia turneu Tennis Europe U12
  • 2012: campioană naţională de iarnă la dublu, campioană naţională de vară la simplu şi dublu, campioană la Nike Junior Tour - Bucureşti. Locul 3 la Nike Junior Tour Final U12, optimi de finală jucate la Eddie Herr U12 şi Orange Bowl U12. A început şi a terminat anul pe poziţia 1 în România
  • 2013: stagiu de pregătire la Tennis Players Fitness Institute, titluri USTA
  • 2014: încheie anul ca numărul 1 la U14, membră a echipei României la European Summer Cup, termină pe locul 5 în clasamentul European Masters şi locul 7 în TE 2014
  • 2015: începe anul ca numărul 1 la categoria U16 în România, semifinală la Eddie Herr, în proba de simplu, finalistă la dublu la Orange Bowl, campioană naţională de iarnă a României U16
http://www.prosport.ro/alte-sporturi/tenis/special-pretul-unui-vis-tenis-plasa-siguranta-tesuta-campioana-nationala-categoriei-16-ani-mihaela-marculescu-e-eleva-liceul-informatica-tudor-vianu-mi-dezvoltat-mentalul-intermediul-scolii-15027419
15027419
comments powered by Disqus
Versiune selectata: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.

ULTIMA ORĂ
Decizia care poate schimba Europa aşa cum o ştim. Franţa şi Germania fac o cerere fără precedent