Simona rămâne campioana noastră, Serena rămâne campioana tuturor

Multă (și justificată) frustrare a cuprins publicul român după noua înfrângere a Simonei în fața colosalei Serena. La Australian Open, românca noastră, brațul înarmat cu rachetă al națiunii, a pierdut încă o dată în fața americancei. A fost un meci neobișnuit și reacțiile n-au întârziat, pendulând – ca de obicei – de la o extremă la cealaltă.

Oamenii din tenisul românesc, copleșiți de gândul că orice onomatopee nelalocul ei va atrage urmări severe din partea Simonei și a anturajului ei, sunt plați, complezenți, reținuți și laudativi, ferindu-se de orice observație incomodă (deși, poate, necesară acum). Suporterii își exhibă frustrarea arătând cu degetul ba spre Simona, ba spre Serena, ba spre destin. Ionel Ganea, nepăsător și imun la tornadele din această mică lume a tenisului, readuce în discuție (deja) uitatul episod din 2016, când hackerii ruși au demonstrat, cu acte, că surorile Williams și alți sportivi de top au primit, ani în șir, indulgența WADA. Ceea ce pentru toți ceilalți jucători din lume însemna dopaj, pentru surorile Williams, Serena și Venus, însemna acțiune terapeutică.

Speculații.

Cert este că, luni, din păcate, s-a dovedit că noi ne-am înșelat, iar casele de pariuri și specialiștii neutri au avut dreptate când au estimat, încă dinaintea competiției, că Simona are șanse mici să câștige Australian Open.

Aici ajungem la o discuție neplăcută. Simona Halep este (încă) un număr 1 care nu pare luat în serios. Nu te poți gândi la altceva când vezi că bookmakerii, cei ale căror afaceri depind din estimarea corectă a șanselor pe care le au sportivii în competiții, îi dau liderului mondial cotă 16 (!) la victorie. Legendara Chris Evert, 18 titluri de Grand Slam și lider mondial între 1974-1981, opina înaintea partidei de luni că Simona Halep n-are șanse s-o învingă pe Serena Williams.

Ne putem refugia acum în clișee patetice și naționalisme de provincie. Ne putem îmburica la Bet365 și Bwin. Ne putem rățoi isteric și la Evert.
Și? Ce-am rezolva cu asta? Am fi doar niște struți care-și bagă capul în nisip.
Respectul se câștigă. Nu se cere, nu se milogește, nu se primește. „Doar dacă-i învingi te respectă!”, îi place lui Hagi să spună. Și are dreptate. Nu înjurând conspirația mondială împotriva țărișoarei îi determinăm pe ceilalți să ne aprecieze. Ci arătând că suntem buni, competenți, că avem valoare, forță, ambiție. Că ne putem impune.

Simona a fost luni într-o situație ingrată. Deși este lider mondial de peste un an și 3 luni, în continuare lumea tenisului se îndoiește, pe mutește, că ar merita această poziție. Când intră pe teren nu stârnește fiorii pe șira spinării pe care-i stârnește Serena Williams – chiar și acum, la 37 de ani. E nedrept pentru o jucătoare (Simona) care a muncit atât de mult și care are atâtea calități. Dar lumea tenisului este una dură, de o competitivitate extremă. Halep e sus, în vârf, se menține acolo deja de cinci ani, dar – cinstit vorbind – îi lipsește zvâcul, sclipirea divină, pasul acela mic în față care face diferența între un jucător foarte bun și unul de superclasă.

Ilie Năstase i-a oferit cheița spre statutul de superstar încă de acum câțiva ani (și a fost înjurat pentru asta): să se concentreze pe turneele de Grand Slam. Doar victoriile acolo îți aduc gloria, respectul, sponsorii. Locul 1 va veni ca o consecință firească a succeselor la Australian Open, Roland Garros, Wimbledon și US Open. O vreme, Simona a neglijat sfatul lui Ilie, spunând că pentru ea rămâne important să se bucure de joc. Evoluții constant bune, victorii în turnee mai mult sau mai puțin însemnate, o conjunctură favorabilă (retragerea temporară a Serenei) și, iată, și-a atins obiectivul, a devenit numărul 1, reușind apoi să-și păzească suficient timp poziția. Asta nu a împiedicat Adidas să renunțe la contractul cu ea. Și nici pe antrenorul care a ajutat-o să urce în fotoliul de lider WTA, Darren Cahill, să se retragă din colaborare cu o mică minciună de complezență.

Acum, că Serena s-a întors, balaur înfricoșător pârjolind iar totul în jur, ca un coșmar peren și obsedant, lucrurile se complică. Pare că nimeni și nimic n-o poate opri pe această forță a naturii să câștige. Nici pauza de un an, nici nașterea, nici cei 37 de ani la care a ajuns. Serena continuă să servească înspăimântător, uneori cu 180 de kilometri la oră, să gândească impecabil jocurile, să anticipeze genial schimburile de mingi, să găsească soluții la orice problemă.

Luni a fost șansa Simonei să rupă blestemul, să dea lecția așteptată, proba că vremurile s-au schimbat și că timpul nu mai poate fi dat înapoi.

În loc de asta, am văzut un recital al Serenei. Care a câștigat meciul în primul rând mental, tactic, emoțional, și nu valoric.
Americanca, împreună cu antrenorul său, Patrick Mouratoglou, au gândit perfect meciul cu Simona, au evaluat foarte realist posibilitățile și vulnerabilitățile Serenei. Știau că românca, mai tânără și mai mobilă, are avantajul vitalității și al rezistenței. Au stabilit că schimburile de mingi trebuie să fie cât mai scurte și că jocul trebuie grăbit, încheiat cât mai repede, înainte ca Serena să rămână fără benzină. Și s-au ținut de plan.
Serena și-a dominat psihic adversara, deși Simona nu s-a lăsat cu una, cu două. Dar învingătoarea a demonstrat de ce rezistă de două decenii la cel mai înalt nivel, cum a fost posibil să câștige 23 de titluri de Grand Slam și să termine anul de 8 ori pe primul loc mondial în intervalul 2002-2017. Americanca și-a valorificat forța herculeană, a gândit inteligent strategia, și-a economisit fiecare dram de energie și a privit partida cu doza de detașare necesară pentru a nu se lăsa copleșită în momentele grele.

Aici, în România, ne agățăm din nou, mereu și mereu, de clipe. De momente. „Dacă i-ar fi intrat Simonei măcar una din mingi la 3-2… Atunci s-a jucat meciul!” Dar de ce atunci și nu, de exemplu, în primul set, câștigat de Serena în 19 minute? Uităm că, în setul decisiv, al treilea, și Serena a avut măcar două-trei episoade importante în care mingea a căzut, cu mult noroc, așa cum trebuie pentru Simona? „Nu e drept!”, s-a lamentat chiar, într-un rând, Serena, moment surprins și de camerele de filmat. Și a strâns din pumni, apoi a jucat mai departe. Până la victorie.

Asta e realitatea la începutul lui 2019. 

Simona rămâne, fără îndoială, campioana noastră. Ne reprezintă cu cinste și mândrie. Noi suntem ea. Ne recunoaștem. Mereu aproape de țintă, parcă mulțumiți să nu ajungem niciodată acolo și în simbioză cu coșmarurile care nu ne dau pace.

Serena rămâne campioana tuturor. Calificarea ei mai departe la Australian Open a fost, cu siguranță, salutată de industria tenisului, de industria marketingului. Greșeala dinaintea meciului, când americanca a intrat în arenă în locul Simonei Halep la auzul anunțului „vă rog să primiți cu aplauze numărul 1 mondial”, a fost și n-a fost o greșeală. Gestul spune ceva despre mentalitatea Serenei Williams și despre ce vrea lumea.

Dar nimic nu e încă pierdut. Generațiile s-au schimbat și în România. Azi, probabil că stilul melancolic-resemnat al lui Ioan Chirilă, prezent și în povestea finalelor de Cupa Davis pierdute de Năstase și Țiriac („Ar fi fost prea frumos”), n-ar mai avea prea mult succes. Vocația de loser este desuetă. Simona și-a câștigat deja locul 1 și banii. Acum e timpul să oblige și lumea tenisului mondial să-i acorde respectul pe care-l merită din plin.