Vine din Alba și, mărturisește, simte că tocmai a trecut un prag psihologic. După o primă finală ITF a carierei, jucată în mai 2016, la Galați, au urmat două meciuri în care parcă „s-a tăiat” când a simțit că este aproape de finală. A fost o semifinală în iulie 2016, la Târgu Jiu, unde a condus-o pe Jaqueline Cristian cu 6-1 și unde, mai apoi, a pierdut următoarele două seturi la 5 și la 2. Și o semifinală la Curtea de Argeș, la jumătatea lunii iunie a acestui an – în care a condus-o pe Georgia Crăciun cu 6-3, însă a pierdut apoi la 2 și la 3. La Târgu Jiu, Miriam Bulgaru a pus din nou mâna pe un trofeu. Și s-a bucurat nespus.
Un dialog degajat, cu o Miriam Bulgaru care simte că în această vară a dat drumul la braț și a reușit să joace mai aproape de potențialul ei adevărat, scoate la iveală povestea fetei care s-a accidentat la umăr, dar care nu a trebuit să schimbe mișcarea la serviciu – așa cum a fost cazul Soranei Cîrstea (cu care, sic!, seamănă izbitor) sau al Mariei Șarapova, ci lovitura favorită – dreapta. Detalii legate de tehnică și viața pe circuit.
Game-ul de o jumătate de oră care „i-a omorât” a doua semifinală consecutivă: „Am simțit că am explodat puțin”
A fost mai întâi o finală, apoi o semifinală la Târgu Jiu. Cum te simți după aceste rezultate bune – ca joc și ca nivel de încredere? Da, au fost două rezultate ok. La început, m-am dus acolo cu niște obiective pe care le-am urmărit și, acum că s-au încheiat aceste două turnee – din păcate nu trei, pentru că la ultimul am fost nevoită să mă retrag, pot spune că mi-am îndeplinit obiectivele. Am crescut, sunt mai matură în joc și pe plan mental – mult, mult mai solidă. Am jucat 24 de seturi, aproape toate meciurile în decisiv și le-am câștigat pe toate cele cu decisiv! Ce am pierdut – au fost două seturi. Normal, asta îmi dă multă încredere. Acum, mă simt foarte puternică din punct de vedere mental. Și mă simt puternică și fizic, după maratoanele pe care le-am avut.
Pentru că tot ai adus deja în discuție cele 24 de seturi și am văzut că ai scris și pe Facebook despre asta – spune-mi, ce este mai greu de gestionat: partea fizică – oboseala acumulată, sau partea mentală – să te mai poți concentra, să rămâi atentă, să mai găsești motivație? Puțin partea fizică a început să cedeze din turul doi de la al doilea turneu. Am început să simt niște dureri la spate. Dar nu m-au încurcat. Am continuat până în semifinale, fără să mă gândesc prea mult la asta. Cred că, până la urmă, semifinala a doua am pierdut-o din cauza mentalului, pentru că au fost grele meciurile acelea lungi. Iar acolo, s-a jucat la 1-1 game-ul acela – o jumătate de oră! Și l-am pierdut…
Un game – o jumătate de oră? Da! Am simțit că am explodat puțin, mental, și nu am mai putut să mă concentrez. Eram în primul set. Și a fost un game de 30 de minute!
Genul de game care îți câștigă sau îți omoară un meci… Exact.
Două finale la dublu alături de Ema Bogdan, apoi meci în primul tur la Târgu Jiu: „I-am spus sub formă de glumă: știi, ai adversara în față„
Miriam Bulgaru a avut-o ca parteneră de dublu pe Elena Bogdan de cinci ori în 2017, din șase turnee în care s-a înscris și la a doua probă. În Egypt, în februarie, cele două au jucat o primă finală, cedată la perechea belgiană Geukens / Kempen, iar la cumpăna dintre lunile iunie și iulie cele două au luat trofeele mici la București, fiind învinse în ultimul act de Cristina Ene și Alexandra Perper.
Ai jucat dublu în ultima vreme cu Ema Bogdan. A fost o parteneră stabilă pentru tine. Cum ați ajuns la colaborarea aceasta? Ne înțelegem foarte bine în afara terenului. Suntem genul de persoane care ne înțelegem și ne completăm. Avem prietenia asta de doi ani și, în general, dacă te înțelegi atât de bine și ai o conexiune, asta se vede și în teren. Am încercat. A mers câteva turnee, însă parcă nu e exact ceea ce căutăm fiecare dintre noi. Eu, sincer, mă așteptam să avem o legătură și mai bună și pe teren, pentru că în afara terenului – o avem. Am reușit două finale anul acesta – nu este un lucru rău, dar lumea ne vedea câștigând și WTA-uri…
Cum s-a legat prietenia? La antrenamente. Eram colege de cameră la București. Ne antrenam împreună și, fiind amândouă din provincie, stăteam împreună.
Când ați aflat că jucați una împotriva celeilalte, la Târgu Jiu, cum ați reacționat? Ați glumit pe seama asta? Prima dată eu am văzut. Ne așteptam, pentru că anul acesta am cam jucat aceleași turnee. Și aveam, amândouă, un feeling, că urmează să se întâmple chestia asta – nu tocmai plăcută. Eu am văzut prima și i-am spus și ei, sub formă de glumă: știi, ai adversara în față. A fost greu. Nu e comod să joci împotriva colegei de cameră. Dar, a fost un meci fair-play și, după, am fost din nou prietene.
„Consider că încă nu am făcut complet tranziția de la junioare. Trecerea sănătoasă este atunci când ai ajuns în primele 300. Pentru mine, junioratul a fost un ‘fail” la urmă”
Tu nu ai mai jucat meciuri de junioare de anul trecut, de la Mediaș. Cum e trecerea asta, de la junioare la senioare? Mie nu mi s-a părut atât de greu. Totuși, consider că încă nu am făcut-o complet. Trecerea sănătoasă este atunci când ai ajuns în primele 300. Dar, am făcut ceva finale în circuitul de ‘femei”. Pentru mine a fost frumos, a fost o motivație, în condițiile în care perioada junioratului nu a fost atât de ‘wow!”. Am avut foarte multă presiune – în momentul în care am ajuns într-un punct în care știam că dacă joc bine turneul ăsta apoi pot să ajung să joc la Grand Slam. Eram – ‘Mamă!”. Foarte stresată din acest motiv și nu am reușit să îmi fac jocul. Pentru mine, a fost un ‘fail” până la urmă, dar am învățat o grămadă de lucruri. Și consider că am venit în circuitul acesta, mare, cu multă experiență acumulată. Și a fost ok pentru mine.
Acum simți, deci, mai puțină presiune? Da. Mai ales anul acesta, vara asta, când veneam direct după examenul de Bacalaureat și nu am avut nici cea mai mică presiune. Chiar am jucat așa, de plăcere și mi-a ieșit de la început.
Ai simțit că s-a descătușat jocul… Exact. Și sper să continui și să fie tot mai bine.
Vorbeai de presiunea de la juniori – era o presiune pe care ți-ai pus-o tu, singură, sau din exterior? Erau și așteptările mele. Cu un an înainte de situația de care îți povesteam, am avut posibilitatea să joc în calificări la Wimbledon. Dar, am decis să nu merg, pentru că eu, crescută pe zgură, mi-am spus că dacă mă duc prima dată pe iarbă – nu știu cât de bine o să fie. Costurile erau mari. Anul următor – am știut că din câteva turnee pot ajunge la Roland Garros – care era obiectivul meu. A venit presiunea de la mine, dar și din afară. Pentru că toată lumea aștepta acel turneu: toți îmi spuneai – ‘ce bine va fi dacă joci acel turneu!‘ Nu a fost prea ok (n.r. zâmbește).
„Pot să îmi amintesc perfect cupa aceea de porțelan, mare. Eram atât de fericită că scria pe ea Locul 1„
Cum arată primele tale amintiri de pe terenul de tenis? (N.r. – Râde) Drăguță întrebare. Multă lume mă întreabă: Cum ai ajuns?, Cine te-a dus? (n.r. după o foarte scurtă pauză, în care parcă a luat o decizie importantă, se apucă de povestit) Primele mele amintiri dragi sunt de acum 14 ani. Mi-amintesc un teren de zgură – sigur asta, pentru că pe el am crescut. Și primul meu trofeu, la vârsta de 7 ani – adică la doi ani după ce m-am apucat de tenis, acasă, la Alba Iulia. Pot să îmi amintesc perfect cupa aceea de porțelan, mare. Eram atât de fericită că scria pe ea „Locul 1” – așa, frumos. Eram mândră tare de mine. Chiar mă bucur să îmi amintesc de momentul acela.
Mai este și acum același entuziasm, sau cum e – a crescut, a mai scăzut, l-ai regăsit? Dacă ar fi să facem, așa, un grafic – poate sună puțin cam prea ca la școală, dar… Aaaa, crește entuziasmul, de la trofeu la trofeu! Sunt tot mai fericită. Și acum, la Târgu Jiu – când a venit un trofeu – nu cel mare – însă pentru mine a fost o mare bucurie. Pentru că nu mai ajunsesem într-o finală de anul trecut de la Galați. Oarecum, avusesem un blocaj. Mereu mă opream în semfinale: îmi mai trebuia un set și, totuși, mă opream acolo. Sunt foarte fericită că am putut, din nou, să mă văd cu un trofeu în brațe.
Și, acum, la 18 ani spre 19 ani, cum percepi tenisul? Tenisul, pentru mine, este în primul rând o lecție de viață. În fiecare zi învăț câte ceva: cum să fiu – cât de ordonat, cât de punctual. Îți arată niște valori. Este o chestie foarte complexă, mult mai mult decât un sport. Ești educat și în afara terenului, trebuie să ai un anumit program și să nu te abați, să fii profesionist și în afara terenului.
Îți pune mintea la contribuție, nu doar mușchii… Asta nu mai spunem! Este clar! Mentalul din teren reflectat în afara terenului. Trebuie să fii un om foarte echilibrat din punct de vedere mental și în afara terenului. Tenisul chiar este foarte complex.
„Am un serviciu în creștere. Este în service momentan”. Iar „acum vreo patru ani, chiar am ținut să învăț această învăț, ca să mă pot lăuda că știu toate loviturile!”
Una dintre acele replici pe care le auzi foarte, foarte des la jucători și la jucătoarele de tenis este – în meciul de mâine voi încerca să îmi fac jocul. Este standard. Da.
Pentru tine, ce ar însemna asta? Cum arată jocul tău, ritmul tău, tactica ta – pe care încerci să ți-o impui ca să câștigi? Arma principală din jocul meu este dreapta. Multă lume se teme de ea, dintre adversarele pe care le întâlnesc. Uneori, însă, mă gândesc poate că dreapta mea e prea bună și fac cam multe greșeli neforțate, mai multe decât cu reverul. Dar, în general, este lovitura care îmi dă multe winners. Am un backhand solid, aș spune și un serviciu în creștere (n.r. – râde). Este în service momentan, îl îmbunătățesc de la săptămână la săptămână.
Lucrezi special? Câte coșuri de servicii dai la un antrenament? Nu știu. Nu dau foarte multe – poate unul pe zi. Vreau să îmi construiesc un serviciu cu mai multe efecte. În special cu topspin, cu kick – îmi iese tot mai bine și chiar încurcă adversarele.
Și în schimburile de pe fundul terenului, cum îți place să dai? Și în raliu îmi place să lovesc cu topspin, pot să liftez foarte bine cu dreapta. Am această abilitate: să trimit o minge care sare mult – doi metri, cred. Am toată gama de efecte la loviturile de pe baseline (n.r. – de pe linia de fund a terenului), pot să lovesc cum vreau – și lift, și slice, și plat. Nu duc lipsă de efecte, variație și opțiuni. Și scurtele sunt ok. Deci, am un joc variat (n.r. – râde)
Tweenere dai? (n.r. – acele lovituri printre picioare care ridică tribunele în picioare) Aaaa, da! O știu și pe aceea. Chiar am folosit-o în două-trei meciuri și am și făcut punct cu ea! O știu: acum vreo patru ani chiar am ținut să o învăț, ca să știu și acea lovitură și să mă pot lăuda că știu toate loviturile!
A intrat la liceu sportiv dând probe de baschet și a făcut un sacrificiu mare înainte de Bac: „Nu am putut să dorm cu decizia. Știam că altfel nu pot lua o notă măricică”
Până în momentul acesta al carierei – deși ești încă la început – care crezi că ar fi momentul decisiv? Sau un moment decisiv al carierei? Probabil au fost două. Decizia de a mă înscrie la un liceu sportiv și de a mă ține de tenis cu antrenamentele de cinci-șase ore pe zi – deci cu un pic mai puțină școală. Alt drum era un liceu bun, pentru că eram ok și la școală, tenis mai puțin – hobby. Cred că acolo a fost o decizie grea și am avut destule ciondăneli cu ai mei, a trebuit să îi conving. A fost destul de dificil, dar mi-am urmat visul și am ales liceul sportiv și să fac tenis profesionist. Am intrat acolo dând probe din baschet. În Alba Iulia, unde am făcut eu liceul, nu am avut clasă de tenis.
Totuși, ai luat o decizie pe care nu mulți ar fi luat-o. În primăvară ai luat puțin piciorul de pe accelerație la tenis, ca să pregătești Bac-ul. De ce ai simțit nevoia să faci chestia asta? Eu am fost un elev ok. Bunicel. Am avut ambiția să fiu o învingătoare și acolo. Tenisul m-a învățat asta. Nu am putut să dorm cu decizia – ok, eu fac tenis, pot să iau Bac-ul, dar nu cu o notă așa mare. Știam că nu pot fi printre primii altfel, nu pot lua o notă măricică. Și nu m-am împăcat cu acest gând. Am ales, câteva luni, să mă concentrez pe carte, să o fac bine și să fiu o învingătoare și acolo. Și a fost ca și când aș fi câștigat un turneu.
Da? Așa te-ai bucurat când ai văzut nota afișată? Da. Bine, și pregătirile au fost grele, exact ca la tenis. Am lucrat mult, dar după notă a fost o bucurie ca după un trofeu.
„Toată viața mea de sportivă trebuie să fac niște exerciții – o oră, zilnic”. Schimbare majoră pe lovitura de dreapta: „am pierdut un an de juniorat, practic, însă pe viitor știu că mă ajută”
De accidentări majore ai fost ferită până acum? Destul de ferită, mulțumesc lui Dumnezeu! Am avut o singură accidentare, acum doi ani. A fost destul de urâtă, pentru că exista posibilitatea și riscul să ajung la operație. Am ales să fac multe exerciții, recuperare și am reușit să trec peste. Mi-a trecut. Însă, toată viața mea de sportivă trebuie să fac niște exerciții – o oră, zilnic. Trebuie să ai multă răbdare să le faci, însă știu că așa pot ține accidentările departe de umărul meu.
Ai fost nevoită să îți schimbi puțin și mișcarea la serviciu? Nu. La lovitura de dreapta. Eu am avut o priză de iberic, foarte închisă, iar în iarna aceea am deschis prize destul de mult. Probabil că și de acolo au venit rezultatele puțin mai slăbuțe pe final de juniorat. S-a simțit, pentru că nu mai aveam dreapta mea. Dar a fost o decizie importantă – uite, și asta. Pentru că am pierdut un an de juniorat, practic, însă pe viitor știu că mă ajută. Mă feresc de accidentări viitoare din cauza prizei. Acum știu că trebuia să fac asta mai devreme – poate pe la 12 ani. Dar eram prea prinsă de turnee, de entuziasmul acela, că -„wow! Locul 1!”, „Locul 1 la vârsta aceea!”. Și nu am schimbat-o. Am ajuns, cumva, la o vârstă prea înaintată și am pierdut, oarecum, anul acela. Dar e ok…
Saltul spre tenisul senioarelor fără antrenor, doar cu preparator fizic: „Poate cel mai greu lucru, în timpul meciurilor: ai avea nevoie să fie cineva acolo, să ai la cine să te uiți. Dar, jocul meu, cam la fiecare turneu, îmi aduce destul de mulți suporteri. Lumea mă îndrăgește rapid”
Cum e viața pe tur fără antrenor? Ah, grea și nu prea. Greuță. Hai să îți zic o chestie: sigur că aș avea ce să învăț de la un antrenor, dacă mi-aș permite. Aș avea de câștigat dacă mi-ar spune – hei! Ai depășit ceva sau Ai luat-o aici pe un drum greșit. Dar, am avut destui antrenori în trecut, de la care am extras informații cât am putut de mult. Eu îmi cam știu rutina, știu ce exerciții trebuie să fac. Știu cum să mă coordonez bine. Sunt destul de profesionistă și fac toate lucrurile, nu sar niciodată peste o zi de sală sau peste exercițiile la umăr. Sunt conștiincioasă.
Vrei să spui că nu te culci pe-o ureche doar pentru că nu îți spune nimeni că trebuie să faci ceva anume? Exact. Cred că este și o educație pe care am primit-o de la antrenorii mei, de-a lungul vremii. Așa mi-e și firea. Cred că atunci când îți dorești un lucru, nu poți să trișezi. Nu ai cum.
Din punctul ăsta de vedere – am înțeles. Te ciocnești însă de alt tip de probleme, de tip organizatoric? Antrenorul mai duce o rachetă la racordat, mai ajută la înscrieri… M-am obișnuit. Merg singură de mai mult de un an. Prin rotație, din când în când, mai vin la turnee niște prieteni, mai vine familia – câteodată. Poate cel mai greu lucru, în timpul meciurilor: ai avea nevoie să fie cineva acolo, să ai la cine să te uiți. Dar, să știi, că jocul meu, cam la fiecare turneu, îmi aduce destul de mulți suporteri. Lumea mă îndrăgește rapid și atunci mi-e puțin mai ușor. Pentru că îi am pe ei să mă ajute.
Cum e cu antrenamentele în sala de forță? A văzut o fotografie cu haltera aceea, mare, uriașă. Pare grea din poză… (N.r. – râde) De anul acesta, am încercat o dezvoltare mai mult pe partea de forță, pentru că sunt un pic slăbuță și am căzut de accord cu cel alături de care mă pregătesc din punct de vedere fizic să lucrăm mai mult elemente de forță. Masă musculară. Probabil se văd rezultatele: eu, de obicei, dacă făceam două turnee la rând, la al doilea duceam maxim două meciuri. La Târgu Jiu m-am simțit fresh. Primul turneu l-am terminat fără să am vreo problemă. Sper ca până la finalul anului să mai adaug un pic de masă musculară. Lucrez cu acest antrenor de cinci ani, avem o relație foarte ok, ne înțelegem, îmi este alături mereu și, pentru asta îi mulțumesc.
Când Bianca intră pe teren: „vezi că ai apărut. Treci înapoi!”
Te strigă cineva Bianca? Nu mă strigă nimeni Bianca. Dar, stai puțin… Bianca mă strig eu, uneori, în timpul meciurilor. Eu consider că Bianca este partea mea negativă în timpul unui meci. Și, în momentul în care eu sunt negativă, apare de fapt Bianca. Și mă mai strig – „Bianca, vezi că ai apărut. Treci înapoi!”. Ceva de genul.
„Sorana era idolul meu. Prefer un sfat, un pont – în loc de un autograf sau o fotografie”
Cu ce jucătoare ai vrea să îți măsori forțele cât mai curând – dacă se poate mâine? Ok. Am dat un interviu recent în care am spus că cred că i-aș lua un set Simonei. Deci o să păstrez curajul și voi spune că aș vrea să mă întâlnesc cu Simona, pentru că, acum, uitându-mă la fetele din față, mie nu mi se pare o adversară atât de incomodă precum ar fi o sportivă foarte înaltă, care să dea foarte tare. Unei astfel de jucătoare nu cred că aș putea să-i fac față de nicio culoare.
Deci te intimidează mult mai tare o jucătoare gen Pliskova, Muguruza – de talie? Da, aș spune că da. Când le vezi așa, înalte și cu lovituri puternice… Bine, este vorba de jucătoare de acel nivel – pe unde e Serena. Pentru că dacă mâine vine un meci cu o jucătoare de nivelul meu și este înaltă – nu am nicio problemă. Nu-mi pasă. Poate fi mare sau mică, eu îmi fac treaba. Dar mi-aș dori să joc cu Simona.
Strângi autografe de la jucători sau de la jucătoare de tenis? Strângeam când eram mai mică. O adoram pe Sorana. Era idolul meu. Îmi plăcea să merg la meciuri și să strâng autografe. Acum, am crescut și pot să dau propriile autografe, oarecum, până la un anumit nivel. Și sunt mai interesată să stau de vorbă câteva minute despre tenis cu o persoană care eventual mi-ar putea da un autograf. Prefer un sfat, un pont – în loc de un autograf sau o fotografie.
Ți-a dat cineva din tenis vreun astfel de sfat? Da. În general, jucători români. În principal – Sorana. Cu care sunt prietenă. Am vorbit de mai multe ori, am întrebat-o și mi-a spus anumite chestii. Din nou, îi mulțumesc, este o drăguță! Și cu Horia – la fel – foarte bune sfaturile, mai ales când vin de la acest nivel. Și cu Simona am vorbit un pic, acum câțiva ani – deci e ok.
Cu Sorana ai și fost comparată – semeni foarte bine fizic. Cum e – și semănați, sunteți și prietene… (N.r. – râde) Pentru mine, a fost ceva wow! – în urmă cu câțiva ani era idolul meu. O urmăream la fiecare pas. Semănăm, suntem prietene. Sper să jucăm o dată dublu, se ne întâlnim la turneele mari. Să fim acolo, amândouă.
„Vreau să mă știe lumea și așa, puțin, de nebunatică. Mă văd jucând acolo, în fiecare zi. Sper să ajung să joc și să ridic și trofeul, ca să fiu cea mai bucuroasă”
Cum ți-ai dori să te țină minte lumea, la final de carieră? Mi-aș dori ca lumea să fie entuziasmată când se uită la jocul meu, vreau să fac lumea fericită când se uită la mine cum joc. Vreau să mă știe lumea și așa, puțin, de nebunatică. Să știe că la orice meci de-al meu este puțin show și este viață. Să nu fie ceva monoton , un fel de – „aoleu, mă uit la tenis, adorm!„. Să simtă că trăiește cel care se uită la tenis și să simtă că se bucură de tenis la meciurile mele.
Ultima – întrebare – visul cel mare, care este? Eu mă visez aproape în fiecare zi jucând pe o arenă albastră – asta înseamnă Australian și arena cea mare – Laver. Mă văd jucând acolo, în fiecare zi. Sper să ajung să joc acolo și să ridic și trofeul, ca să fiu cea mai bucuroasă.
Mulțumesc și succes! Mulțumesc și eu.
Care e cel mai bun portar dinamovist din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER