Australian nights

Pentru românii îndrăgostiţi de tenis începe noaptea australă, care durează două săptămâni. Acesta e farmecul distinctiv al Openului Australiei, liniştea şi singurătatea de după miezul nopţii în care răsună loviturile şi icnetele jucătorilor.

În primul tur, Andrei Pavel îl va întâlni pe Andy Murray – aşa spune ştirea. Eu zic că viceversa, Zomby Murray o să dea de Andy Pavel, 35 de ani, despre care scoţianul de 21 afirmă că „e talentat, l-am văzut jucând când eram mic“. Deşi n-a mai participat la un turneu de aproape un an, n-am nicio îndoială că Pavel ne va arăta încă o dată cum îşi vinde pielea un jucător pursânge.

Împărăteasa şi împăratul legendelor de la Melbourne sunt australienii Margaret Court şi Roy Emerson, 11 victorii la simplu ea, 6 el, dintre care 5 consecutive, 1963-1967. Antrenându-se amical cu tânărul Ilie Năstase, gentleman Roy îi spune sfătos: „Ar trebui să munceşti mai mult la condiţia fizică, dacă vrei să fii un mare campion. Uite, eu la sfârşit pot să fac întotdeauna nu mai puţin de 40 de sărituri de pe loc peste fileu.“ Ilie a zis „Bine“ şi s-a apucat de sărit. După ce a ajuns la 100 (o sută) de sărituri, sub privirea buimacă a marelui Emerson, a mai zis: „M-am plictisit“ şi a plecat.

Primul supercampion din istoria tenisului argentin, Guillermo Vilas, a câştigat în 1978 şi 1979, şi a fost în finală în 1977. În 2005, Vilas a venit la Openul României, pe arenele BNR, pentru un meci demonstrativ. La 50 şi ceva de ani se antrena în fiecare dimineaţă două-trei ore, avea acelaşi fizic înfricoşător, cu un braţ stâng cum îl are acum Nadal. La un antrenament, m-a ales pe mine sparring-partner. Nu ştiu de ce. Am bătut mingea o oră încheiată împreună, cross, lung de linie, serviciu şi retur, cu presa holbată pe margine. Limba îmi ajunsese cravată, curgea apa pe mine ca ploaia, aveam în faţă un piston de locomotivă care mă lovea regulat de-mi pârâiau toate încheieturile. La un moment dat, trimite o minge foarte tare, care iese cam un metru afară. Văd că iese şi o las. Vilas se opreşte, vine la plasă şi îmi face semn să vin şi eu. Se sprijină cu mâinile şi racheta de cablul fileului şi îmi spune: „Listen, my friend. Când ai dincolo de fileu un mare jucător cu care te antrenezi, alergi după toate mingile. Toate, ai înţeles? Dacă eu trimit mingea în gard, te arunci şi încerci s-o ajungi. Orice minge care vine de la un jucător mult mai bun decât tine e preţioasă. Eu aşa am făcut.“

Tot un australian, Ken Rosewall, este cel mai tânăr câştigător al Grand Slamului australian, în 1953, la vârsta de 18 ani şi 2 luni. E o chestie. Dar ce veţi spune dacă vă amintesc că tot Rosewall este şi cel mai bătrân câştigător din istoria turneului, în 1972, la 37 de ani şi 8 luni?

Aţi văzut jucători accidentaţi grav la trup care au continuat meciul cu eforturi supraomeneşti. În finala din 2006 cu Roger Federer, cipriotul Marcos Baghdatis, după două seturi lungi şi strânse (7-5, 5-7), face crampe musculare la ambele picioare. Practic nu se mai poate mişca fără urlete de durere. Ceea ce şi face: sare pe teren ca un pinguin şi urlă la fiecare minge pe care reuşeşte s-o agaţe. Federer e uluit de încăpăţânarea nebună a lui Marcos, care pierde meciul, dar rămâne în picioare până la ultima minge. Însă o singură dată am văzut un jucător accidentat grav la suflet care a rămas pe teren până la capăt. În ianuarie 1995, luptau pentru titlu Andre Agassi şi Pete Sampras. Agassi era în mare formă, parcă zbura pe teren. Sampras în schimb se ducea la primire sau la serviciu, pierdea sau câştiga ghemul, venea la bancheta de odihnă, se aşeza şi izbucnea în plâns. I se amestecau lacrimile cu sudoarea. Îşi acoperea faţa cu prosopul şi hohotea ca un copil. Aflase că antrenorul şi prietenul lui, Tim Gullikson, era diagnosticat cu cancer terminal şi mai avea câteva luni de trăit... La un moment dat, Sampras aruncă mingea sus la serviciu şi o lasă să cadă, privind cerul ca un căţeluş cu părul creţ bătut de stăpân… Şi totuşi, îi rezistă în felul acesta lui Agassi peste trei ore, de parcă s-ar fi bătut cu cancerul lui Gullikson.
Prin 2000, în Munţii
Albaştri din împrejurimile
Sydneyului, un aborigen în blugi şi T-shirt ne plimba printr-un fel de Jurassic Park, o rezervaţie de arbori fosile vii, crescând pe pământul austral de sute de milioane de ani. Da’ un bumerang adevărat n-ai meştere? zic eu punând degetul pe simbolul Nike de pe pieptul omului cu pielea cafeniu-roşcată. Cum să nu! Nike scoate din rucsac un bumerang cu un cangur pictat pe el şi ne explică modul de fabricaţie, din trei straturi de lemn diferite, tăiate la unghi. Pe urmă dă cu el de-azvârlita. Scula descrie o curbă largă şi elegantă cu raza de peste 15 m, timp în care Nike continuă să vorbească cu noi fără să privească bumerangul. Când acesta se întoarce şi ajunge lângă el, Nike ridică mâna „în orb“ şi îl prinde. A mai făcut figura asta de vreo trei ori. Am încercat şi eu, reuşind să înfig bumerangul în pământ din prima, la vreo 5 m distanţă. Cât te-ai antrenat ca să faci asta?, l-am mai întrebat pe Nike. N-a înţeles. De ce să mă antrenez? Ştiu să fac asta de când eram mic. Ştiu.

"Nu-mi subestimez niciodată adversarele şi vreau să ajung cât mai departe la această ediţie. Visez să ajung în viitor pe primul loc" - Sorana Cîrstea, nr. 37 wta - va juca în primul tur cu unguroaica Melinda Czink

"Pavel are 34 de ani şi l-am văzut destul de mult jucând atunci când eram mai mic. Este un tenismen talentat" - Andy Murray, adversarul lui Pavel din primul tur
Articol scris de Cristian Tudor Popescu