Super interviu Radu Voina!** „Nu e meritul meu bronzul ăsta”

Nu-i dai 60 de ani și zici că e un amestec de Don Johnson cu
George Motoi și Armand Assante. Unii îi spun VoinEa. Nu-l
deranjează și chiar se amuză. De fapt, mai toți i se adresează așa.
Chiar și președintele Cristian Gațu. De fapt, el e Radu Voina. E
din locul Turnului cu Ceas, al Bisericii din deal sau al Scărilor
acoperite. Adică din Sighișoara. Ar urca pe scări până la etajul al
treilea al sediului ProSport din București, dar îl invităm cu
liftul. Primit în redacție cu ropote de aplauze, poate cel mai bun
antrenor român din extrafotbal pe 2010 pare stânjenit de atenția ce
i se acordă. Textele colegilor rămân neterminate, calculatoarele
iau poziția de stand-by și plasmele tac. Pentru că toată lumea se
adună în jurul lui Voina ca într‑un time-out decisiv din minutul
58! Și-l atacăm. La un pahar de șampanie, cu un ochi aruncat pe
paginile întâi – „chiar nu credeam că putem lua fața fotbalului”,
spune el – și cu privirea aruncată spre ceas. Tipul impresionează.
Prin eleganță, rafinament și modestie. „Nu e meritul meu bronzul
ăsta… ce-o fi o fi…”, frapează el. Ce a mai ieșit… vă lăsăm
să degustați în cele ce urmează…

Ați reușit să vă odihniți de când ați revenit
acasă?
Nu prea. Luni seara m-am pus la somn pe la ora 1:00, dar m-am
trezit la ora 4:00. Sunt precum pușcăriașii, care se trezesc
devreme.

Ce reprezintă această medalie pentru dumneavoastră?
Eu contez mai puțin în toată această ecuație. Sunt bucuros pentru
fete pentru că știu cât au suferit să ajungă aici. Noi pierduserăm
cu Suedia și nici la patru dimineața nu puteau dormi, erau
dărâmate. Nici eu nu am crezut că vom avea acea răbufnire cu
Danemarca. Am zis că ne mătură în sală a doua zi. Când am ieșit pe
culoar, toate plângeau în holul hotelului de la etajul trei. La
trei dimineața încercam să le băgăm în cameră. Iar a doua zi au
jucat cum au jucat.

Ce v-a surprins la meciul cu Danemarca?
Pe Adina nu am văzut-o în viața mea ca în finala mică. Țipa la
fiecare minge pe care o bloca și sărea. Tot publicul o huiduia, dar
ea aplauda și râdea. Era într-o transă, a fost extraordinară. Dacă
ai o astfel de jucătoare, apoi toată lumea se agață de ea ca mortul
de colivă.

Dar cum de a fost posibil să se înscrie doar 31 de
goluri?
Pe teren, am avut o apărare fantastică și o învrăjbire cum nu am
văzut de mult. Eu de obicei nu vorbesc de revanșă, dar cu Danemarca
chiar am vrut să ne luăm revanșa după ce ne-au huiduit la Aalborg.
Luni am revăzut meciul. Tolnai a fost extraordinară, dar a avut și
apărare. Danezele nu au aruncat niciodată libere, ba au primit câte
un pumn, ba au fost ținute. Și noi am încasat, nu zic nu.

Cum vă explicați ascensiunea Suediei până în
finală?
Suedia a fost tot timpul o echipă bună, dar nu prea a ajuns acolo
sus până acum. E simplu, handbalul e în țările nordice, nu prea
știu cum ne-am amestecat și noi pe acolo sus.

În ipoteza că am fi jucat finala cu Norvegia… Credeți că
am fi avut vreo șansă să luăm aurul?
Până la urmă suntem singura echipă care le-a bătut anul ăsta pe
norvegience de două ori. Am zis demult, cine bate Norvegia,
etalonul handbalului mondial, poate câștiga și titlul unei
competiții precum Europenele. E extraordinar ce se întâmplă în
Norvegia, au patru milioane de locuitori și 180.000 de handbaliste,
deci au de unde să aleagă. Franța, la turneul de la Paris, a
anunțat că are 420.000 de handbaliste, or noi avem în România 5.800
de handbaliști. La handbal feminin, avem 280 de jucătoare.

„Avem doar 280 de handbaliste”

Există diferențe între ce ați trăit la Europene, ca
antrenor, și atunci când ați luat titlul mondial ca
jucător?
Nu se compară deloc. Pe teren te mai descarci, mai fugi, mai
împingi, mai dai un pumn, aici… Sunt un om care încerc să mă
stăpânesc. E foarte bine dacă te mai și descarci.

Putem spune că avem acoperit postul de portar și cel de
pivot?
Da, dar e limita aia de sus, pe cădere. Tolnai are 30 de ani, Paula
cu siguranță se oprește aici. Au operat-o ieri, cică nu sunt
ligamentele încrucișate, ci cele colaterale. În fine, tot stă șase
luni. Acum, probabil că vrea să facă și ea un copil.

Nu este cam mic premiul de 5.600 de lei pentru o
medalie?
Alte premieri? Nu știu. Am citit și eu în ProSport că vor primi
5.600 de lei. În primul rând, fetele nu au jucat pentru bani, ci au
jucat pentru ele. Generația asta și-a dorit să pună ceva la gât.
Argintul din 2005 a fost obținut de jucătoare care au venit de
afară, după aceea au trăit în România și nu ne-am calificat la
Campionatul European. Asta se uită să se spună. Ele nu s-au
calificat în București cu Serbia și Muntenegru, dar nimeni nu mai
spune nimic.

Putem vorbi despre faptul că handbalul e un sport
dur?
E un sport de contact, este mai dur decât multe alte sporturi de
contact. Săracele femei iau pumni în sâni, sunt pline de noduli.
Astea sunt lucrurile urâte care nu se văd. Publicul nu vede decât
jobenel, steagurile cu care fetele au fost la festivitatea de
premiere.

„Pe Neagu o încadreză la jucătorii de
excepție”

Viitorul nu sună prea bine, iar în momente de genul acesta
sunt multe persoane care simt că urmează un recul și se retrag. Nu
vor să-și asocieze numele cu eșecurile. Cum priviți acest
aspect?
Dacă aș ști că s-ar rezolva ceva, aș fi primul care m-aș da la o
parte, să vină cineva și să facă. Dar, din păcate, nu se înhamă
nimeni. Eu tot chem tinerii la handbal. Așa și eu zic că nu mai pot
la alte lucruri, la nivel declarativ.

Sunt mai multe fete care ar vrea să se retragă. Ce părere
aveți?
Am auzit și eu că Ionela a spus că se retrage și o înțeleg. I-a
plecat soțul în Franța și, săraca, e uzată, chiar dacă are 29 de
ani.

Pe unde o vedeți pe Neagu în handbalul
românesc?
Pe Neagu aș încadra-o între jucătorii de excepție ai handbalului
românesc. Să faci la 22 de ani ce face Cristina e ceva fantastic.
Sigur, mai poate să progreseze. Toată lumea crede că Cristina este
nu știu ce monstru, dar de fapt ea este o fetiță, de se miră toată
lumea din ce împinge. Are niște picioare slăbuțe, e drăguță,
inteligentă. Nici băieții nu fac ruperi de ritm ca ea.

Credeți că va reuși să se impună și în străinătate, dacă va
pleca?
Va face față în străinătate cu siguranță, dar este decizia ei și ea
va hotărî.

Dar i-ați recomanda să plece?
Uneori, e bine să mai schimbi ceva, nu e bine să stai în același
loc. Poate că ar fi bine să meargă și într-un campionat de unde
poate să mai învețe.

Nu vă e greu să faceți selecția dintr-un campionat în care nu
există competiție la vârf?
Oltchim se bate în Liga Campionilor, dar campionatul intern este
zero, zero barat. Ar trebui să existe o rivalitate. Când era
Rulmentul, măcar erau două meciuri pe sezon, iar acest lucru le
ținea pe jucătoare tot timpul în priză. Trebuiau să fie atente la
fiecare detaliu pentru a nu face vreun pas greșit. Acum, se
întreabă mereu dacă bagă sau nu 40 de goluri.

„O onoare
să fiu prietenul lui nea Imi”

Nu vă deranjează că mai sunt oameni care vă spun și Voinea
în loc de Voina?
Păi stați să vă povestesc ceva. Pe vremea mea, în clasa a VIII-a
dădeam examen ca să trecem mai departe, iar eu am fost înregistrat
cu numele de Voinea. Am avut o mătușă care m-a întrebat: „Măi,
copile, tu cum ești trecut în catalog?” Eu nu mi-am dat seama. Mi-a
spus să fiu trecut acolo cu numele de Voina, pentru că altfel m-aș
fi trezit la sfârșit că nu am școală. M-am dus acolo cu
profesoarele și mi-au schimbat numele în Voina.

Cum sunteți priviți în Sighișoara?
În Sighișoara? Nu mă mai oprește lumea pe stradă, că nu mă mai
cunoaște nimeni.

Care este relația dintre dumneavoastră și Emeric Ienei.
Știți că a comentat și handbalul în timpul
campionatului?
E o mare onoare să fiu prietenul lui nea Imi. E un om deosebit.
Mâine (n.r. – azi) ne vedem cu familiile. A venit aseară în
București, e un om deosebit. I-am zis să nu mai tot apară la
televizor, că îl încolțesc jurnaliștii. Cum au ceva, îl sună pe nea
Imi, iar el are timp acum. El răspunde la toate apelurile. Eu rar
am văzut un om ca nea Imi, el nu vorbește de rău pe nimeni. „Nea
Imi X jucător cum e?”. Răspunsul? „Extraordinar, jucător foarte
bun”. „Există jucători slabi?”. El: „Nu”. „Nea Imi, știi să
vorbești de rău pe cineva?”. El: „Nu”.

De când v-ați împrietenit?
Sunt prieten cu el de când era antrenor cu Iordănescu. Când avea
echipa aia mare a Stelei, spunea că meciul începea de la 2-0 pentru
noi.

Rivalitatea Steaua – Dinamo era așa, cum se spune, peste un meci în
cupele europene cu o echipă din fosta Uniune
Sovietică?
Da, așa era. Miniștrii probabil că se luau la telefon, iar
rivalitatea asta între Steaua și Dinamo a ajutat echipa națională.
Noi eram prieteni, după meci mergeam la ei sau la noi. Nevestele se
întrebau cine o fi câștigat: ai noștri, ai voștri? Ele stăteau sus
la Sala Floreasca.