Povestea lui Bogdan, un caz emblematic pentru sportul românesc. A făcut performanță cu 500 de lei pe lună și și-a asumat orice risc. Atletul-bobeur kamikaze

de Andru Nenciu

Se trezi în toiul nopții și-și puse o dorință. Mintea-i era invadată de vise, clinchetul instalației din brad îi susura în timpane, iar beculețele ce-i luminau globul pământesc miniatural de lângă pat îl făceau să dea frâu liber imaginației. Se întâmpla în urmă cu 15 ani și-un pic. În urmă cu atât de mult încât stratul de praf de pe amintiri devenise greu de împrăștiat. Dar nu într-atât de greu încât o noapte puternică de ianuarie să nu fie istorisită.
 

ProSport vă spune povestea unui sportiv puțin cunoscut publicului mare. E un personaj care dă greutate și atletismului, și sporturilor de iarnă. Bogdan Bărcăcilă are 28 de ani și 1,80 m. Și trosnește de vitalitate. Își pune sufletul pe tavă în cuptorul de afară. Dar și în frigiderul cu gheață. Și împletește dorințe, reproșuri, dragoste pentru sport. Frustrări, acte de curaj și nebunie. Toate îl transformă într-un tip emblematic pentru un palier al sportului românesc. Toate îi urcă povestea pe raftul ce nu trebuie ocolit de niciun puști ce-și propune în toiul nopții să-și urmeze un vis. Chiar și într-o noapte netulburată de instalația de brad sau de beculețe. Pentru că el așa a făcut. În urmă cu 15 ani și-un pic. Își desena în gând să practice atletismul, dar sporturile de iarnă îl ispiteau neîncetat. Și, în cele din urmă, l-au tras spre pista din gheață prin mii de fire.


100 de medalii a adunat Bărcăcilă, maestru al sportului, la atletism, la toate categoriile de vârstă

Geografia vieții lui lua startul în Câmpulung Muscel. Habar n-avea că vântul competițiilor avea să-l poarte cam prin toate locurile pe care-și pironise privirea. O privire pierdută pe paginile îngălbenite ale atlasului geografic ce-l teleporta peste mări și țări. Își imagina că trăiește ca într-o vedere. Și prin multe locuri avea să ajungă. Prin sport. Puștiul cu gambe era nehotărât. Atât de nehotărât, încât în momentul în care la ușă îi bătea cu putere întrebarea „ce probă din atletism vrei să practici?”, răspunse că… „Pe toate!”. Neobrăzare sau nehotărâre!? Elan feciorelnic sau o dorință prea puternică!?. „Nu știu nici acum ce să-ți răspund la asta, cert e că m-am apucat de toate”. Și uite așa l-am crezut pe cuvânt.

Prin norul de fum al unei cafenele din Mall Vitan, motivați de un miros de cafea din Kenya, Etiopia, Columbia și alte arome sofisticate, startul alături de Bogdan s-a produs firesc. Demarase cu alegerea sa pentru proba probelor din atletism și avea să se încheie cu pasiunea lui pentru bobul care se încolăcește pe cele mai periculoase viraje ale pistelor înfipte în cer.

„La decatlon trebuie să le ai pe toate”, începu abrupt Bărcăcilă. Bun-bun. La ce s-o fi referind?, întreba mintea reporterului. „Pentru că decatlonul se întinde pe durata a două zile de concurs, ai nevoie de pregătire fizică, de antrenament psihologic și de o dezvoltare ca la carte a unei tactici pentru competiție”, continuă interlocutorul nostru. Pe scurt, decatlonul e format din 10 probe: 100 m, lungime, greutate, înălțime și 400 m în prima zi, pentru ca ziua secundă să fie compusă din aruncarea discului, săritura cu prăjina, suliță, 110 m garduri și 1.500 m. Performanța pe care o obține sportivul în fiecare probă se convertește într-un punctaj determinat de o tabelă standard impusă de Federația Internațională de Atletism (IAAF).

„La una dintre încercări, la desprinderea de la sol, m-am lovit cu capul fix de unul dintre stâlpi! Afară erau 35 de grade Celsius, a venit ambulanța pe pistă, mi s-au oferit îngrijiri medicale, iar capul mi-a fost înfășurat într-un bandaj elastic gros”

„Pentru a putea intra într-un asemenea vârtej, trebuie să deții mai multe calități motrice: viteză, rezistență, îndemânare, forță și mobilitate”, mai aruncă o tușă Bogdan pe tabloul decatlonului. Și nu-i vorba de celebrul retailer european de articole sportive. „Nu! Asta e proba bărbaților adevărați din atletism. Așa se spune!”, se mai umflă-n pene protagonistul nostru. Decatlonul te aduce și în fața unor situații limită. Dar în niciuna dintre ele nu ai voie să-ți pierzi stăpânirea de sine, entuziasmul și credința în propriile forțe. Accidentele se ivesc la tot pasul, iar excesele de furie nu-și au loc în ovalul magic. „La ultimul meu decatlon, pe Stadionul Tineretului, am avut mare noroc în proba de înălțime. La una dintre încercări, la desprinderea de la sol, m-am lovit cu capul fix de unul dintre stâlpi! Afară erau 35 de grade Celsius, a venit ambulanța pe pistă, mi s-au oferit îngrijiri medicale, iar capul mi-a fost înfășurat într-un bandaj elastic gros. Mi s-a recomandat să nu mai particip, dar am mers mai departe. Toată lumea se uita la mine, semănam cu un rugbyst care tocmai suferise o comoție. Dar nu m-a speriat nimic și până la urmă am câștigat concursul”, spune Bărcăcilă ca și cum ar povesti un film.

Se uită prin geamul cafenelei direct într-un loc din parcare și pare că se străduie să nu omită vreun detaliu. Rupe un șervețel în zeci de bucăți și doar gustă din cafea.


Pasiunea pentru suliță i-a fost transmisă de mamă. Livia Salanță a fost campioană de juniori și tineret a României

„Bogdan e caracterizat de perseverență și tenacitate, are mai multe calități, dar cele două sunt predominante. Niciodată nu mi-a spus >”, Liliana Mihăilescu, fostă antrenoare

„Am lucrat la prăjină și cu Cristi Graur, un bun prieten (n.r. – fostul antrenor al Monikăi Gombar și al Andreei Imre, două dintre cele mai valoroase sportive românce de la această specialitate în ultimii 15 ani). Am învățat foarte multe de la el”, Bogdan Bărcăcilă

„La probele combinate, noi suntem ca o familie. Ne împrumutăm și pantofii specifici săriturii în înălțime”. Când a simțit că trebuie să renunțe la decatlon

Se trezi în toiul nopții și-și puse o dorință. Mintea-i era invadată de vise, clinchetul instalației din brad îi susura în timpane, iar beculețele ce-i luminau globul pământesc miniatural de lângă pat îl făceau să dea frâu liber imaginației. Se întâmpla în urmă cu 15 ani și-un pic. „Dacă mă întrebi ce a fost în noaptea aia… țin minte că primisem sub brad mai multe cadouri. Aveam o pereche de papuci, niște ghete de fotbal, dar și un compleu de atletism de la un unchi. Era ceva… așa pentru puștani. N-am înțeles eu prea bine, dar mi-a plăcut mult. M-am îmbrăcat cu el și așa am dormit până dimineață, la ora 7:00. Dar dacă mă mai lași un pic, o să-mi mai amintesc…”

Imaginile i se derulează cu încetinitorul prin fața ochilor și totul e atât de real, încât pare ireal. Bogdan vorbește despre testarea limitelor, despre forța de a te arunca în focul unor probe ce-ți pun viața în pericol – cum e săritura cu prăjina, una în care cel mai mic pas strâmb te poate duce pe patul de spital – dar și despre prietenie. „La săritura în înălțime există pantofi speciali. Și, de multe ori, noi am ajuns să ni-i împrumutăm, pentru că suntem ca o familie la probele combinate. Suntem ca frații. Ne ajutăm chiar și în timpul concursului”.

Îmbătat de parfumul generat de competițiile tari, lui Bogdan i-a străfulgerat prin minte că trebuie să ajungă la Jocurile Olimpice. Trebuie și trebuie. A ajuns la Supercupa Europei de la Hengelo cu echipa României, un prag înalt al probelor combinate din atletism. Și a făcut antrenamente speciale pe plajă, în apele mării, a lucrat cu cei mai buni dintre cei mai buni, a ascultat  glasul antrenoarei Liliana Mihăilescu și s-a dat peste cap pentru a-și cizela tehnica la specialitățile vulnerabile: prăjina și aruncarea greutății. „Uneori simțeam că-mi ard tălpile, iar alteori că-mi ia foc capul pieptului. Nu renunțam nici când sângele îmi șiroia peste genunchi, dar nici când simțeam că-mi sare inima din piept”. Pământul a stat lipit ferm de cuiele lui până când…

…până când Bogdan a realizat că nu mai deține resursele necesare pentru a urca pe scara performanței. „Știi, se spune că speranța e frumoasă, dar te poate duce și la nebunie. Așa că am hotărât să renunț când am sesizat că nu mai am potențial de creștere”, își lasă colțurile gurii tipul blond, actual antrenor de fitness la o sală din București. Ce s-a întâmplat de fapt? Pentru a pătrunde în elită – să luăm ca punct de reper o finală de Campionat Mondial – bagajul necesar de puncte se cifrează undeva pe la 8.000. Fostul elev al Lilianei Mihăilescu a atins un punctaj maxim (record personal) de 7.175 de puncte, la Maribor, în Slovenia, în 2009. „Eu m-am considerat un atlet echilibrat, dar atât s-a putut”, mai face Bogdan o incursiune pe harta carierei sale din atletism.

Și nu s-a apucat să plângă ca un cocoșat la colț de stradă. În loc să rătăcească fără țintă când s-a lăsat de atletism, sau să se căsătorească cu o altă țară în căutarea unui trai mai bun, Bogdan a cârmit spre un alt sport. O disciplină în care și-ar fi putut valorifica nenumăratele calități care l-au făcut să cucerească aurul național (la toate categoriile de vârstă) de 22 de ori. Și nu! N-am omis să precizăm sumele câștigate din atletism. 

„Să știi că am trăit din indemnizația de la club, de 5 milioane de lei vechi pe lună și din banii câștigați de la Naționale. Un aur era răsplătit cu 15 milioane de lei vechi. Dar mi-am întreținut mereu pasiunea”. Cum și de ce a ajuns spre bob? Citiți și veți descoperi în rândurile de mai jos.


Alături de prietenul și adversarul său, Ionuț Feniuc

„Sportul m-a făcut să fiu corect, punctual, devotat și să încerc să mă autodepășesc în fiecare zi” Bogdan Bărcăcilă

A făcut trecerea de la atletism la sporturile de iarnă, întrucât realizase că bate pasul pe loc. Reperul de 8.000 de puncte care l-ar fi transformat într-un sportiv de finală mondială devenise un vis de neatins, iar ceva din interior îi tot șoptea să se lase. În tot acest timp, gheața îl invita cu o voce caldă. A mai patinat cât a mai patinat pe ideea testării limitelor în proba celor puternici din atletism, dar prin 2011 și-a împăturit definitiv compleul în trei culori. I se deschideau noi orizonturi și o nouă etapă a vieții.

Nu și-a pierdut niciodată busola când a ratat aurul și a dat dovadă mereu de o rezistență dincolo de firesc când i s-au înecat corăbiile în punctele cheie ale unui concurs. Pasionat de geografie, Bogdan susține că spiritul de orientare nu l-a părăsit vreodată și își bombează pieptul atunci când povestește cum a stăpânit întreaga herghelie de cai de sub capotă: „Nu uit drumurile, o singură dată m-am uitat pe traseul București – Soci și l-am înmagazinat în memorie. Am condus 2.460 de kilometri între România și Soci, la o etapă de dinaintea JO, și mi-am mai găsit apoi puterea de a concura la cel mai înalt nivel”, mai deschide o fereastră spre trecut.

„La facultate aveam bursă, gratuitatea căminului și a mesei. Dacă pleci în sport cu ideea te a te îmbogăți, te pierzi sigur pe drum. Uite, un exemplu din tenis: sunt doar două variante – ori te îmbogățești, ori pierzi tot”, Bogdan Bărcăcilă

Se trezi în toiul nopții și-și puse o dorință. Mintea-i era invadată de vise, clinchetul instalației din brad îi susura în timpane, iar beculețele ce-i luminau globul pământesc miniatural de lângă pat îl făceau să dea frâu liber imaginației. Se întâmpla în urmă cu 15 ani și-un pic. „Când m-am trezit în acea dimineață cu compleul de atletism pe mine, mi-am zis că e un semn clar. Trebuie să mă apuc de atletism și trebuie să ajung și eu la Europene, la Mondiale, la Olimpiadă. Ce vedeam și eu la televizor, ce citeam prin ziarele vremii. Mă motiva acel gând. În toiul nopții mi-am pus dorința de a ajunge, cândva, la Jocurile Olimpice. Și le-am împărtășit dorința și părinților mei, în acea dimineață”.

Cu atletismul rămâs doar într-un album al amintirilor, Bogdan Bărcăcilă alegea să-și concretizeze dorința de acum 15 ani și-un pic într-un alt cadru. Și în bob a fost ghidat tot de visul Jocurilor Olimpice. S-a aflat la câteva bătăi de inimă de a prinde ediția de la Soci, din 2014, alături de bobul de 4 al României, însă o sutime de secundă i-a strivit dorința din copilărie. Recent însă, a devenit din nou campion național cu bobul de 4 la competiția care s-a desfășurat la… Innsbruck (Dorin Alexandru Grigore – pilot / Dănuț Moldovan – frânar / Florin Crăciun – împingător / Bogdan Bărcăcilă – împingător).  Da! Ați citit bine! Campionatele Naționale de bob, sanie și skeleton se desfășoară în Austria, întrucât România nu beneficiază de infrastructura necesară organizării unor competiții de un asemenea nivel. Și cum subiectul ne stârnește o curiozitate agitată… dezvoltăm.

Ai avut accidente pe pistă?
Am avut, dar nu au fost foarte grave, pentru că am beneficiat mereu de piloți buni, cum este Nicolae Istrate. Unii merg la risc, alții la siguranță, el reușește să le îmbine perfect. Cu bobul de 2 am avut destule, mai rele sunt răsturnările cu cel de 4.

Ce înseamnă un pilot bun?
Ideea este să lași cât mai liber bobul, să nu ciocănești gheața, adică să nu lovești mantinela. Cu cât acționezi mai mult asupra fiselelor, cu atât umbli mai mult la bob. E un sport de finețe, am încercat și eu să devin pilot, dar nu aș fi reușit niciodată să fac ceea ce face Istrate.

De ce spui că e un sport de finețe?
Când te uiți la un bob, ai tendința de a spune: „Cât de simplu e!”. Ei bine, nu-i așa! Este foarte sensibil și funcționarea lui la parametri optimi depinde de materialul uman. Se spune că performanța dintr-o cursă depinde 50 la sută de start și 50 la sută de abilitățile pilotului. Și astfel rezultatele nu întârzie să apară.

Concurează pe un bob Dresda în valoare de 35.000 de euro. „Îl folosim de trei ani, dar orice țară cu o istorie bogată în acest sport frumos nu se folosește mai mult de un an de bob”

Vorbeai despre accidente. Ce ți se poate întâmpla?
Din cauza presiunii, te poate arunca afară din bob. Cel mai rău e să te prindă între mantinelă și bob. Ți se poate sparge casca și ajungi la sosire cu hematoame pe tot corpul. Te duci sanie până jos cam în 40 de secunde. Nu e o senzație mișto, să știi.

Bănuiesc.
Să știi că dacă s-ar face investiții la noi în țară, cu ce sportivi avem… am fi între primele 10 națiuni ale lumii. Bobul de 2 cu Istrate și Crăciun a ocupat în 2012 locul 8 la Campionatul Mondial. E o performanță istorică pentru noi!

Cât costă bobul cu care ai concurat acum, la Naționalele de la Innsbruck?
E un bob Dresda și costă 35.000 de euro. Îl folosim de trei ani, dar orice țară cu o istorie bogată în acest sport frumos nu se folosește mai mult de un an de bob. Un bob performant ajunge până la 70.000 de euro.

Ion Panțuru și Nicolae Neagoe au adus unica medalie a României la o ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă. Se întâmpla la Grenoble, în 1968, când echipajul de 2 a cucerit bronzul.


Ion Panțuru, la un reportaj realizat de ProSport în urmă cu câțiva ani

Minutele care i-au părut ore. „Dacă s-ar fi întâmplat ceva cu noi în acele momente, dacă bobul s-ar fi răsturnat, atunci accidentul mi-ar fi fost fatal”

Spune-mi, te rog, ce greutate are un bob de 4?
225 de kilograme e maxim admis și cu sportivii în el nu trebuie să depășească 630 de kilograme. Pot să spun că există și la noi, precum în box, proba cântarului.

Proba cântarului. Interesant. Dar știi că unii pugiliști au susținut mereu că Cel de Sus le e aproape în ring. Tu ai simțit vreodată că Dumnezeu te-a ținut în palmă într-o cursă?
Să știi că am simțit asta. În urmă cu trei ani mă aflam la Cupa Europei de la St. Moritz, unde se află cea mai frumoasă pistă din lume, și eram la un start de pregătire. Mă aflam în bobul de 2 persoane și nu știu cum am ajuns în el, pe coborâre, fără cască. Mânat de dorința de a scoate un timp optim și cu adrenalina pompându-mi în vene, mi-am dat seama că doar o căciulă îmi acoperă capul în momentul în care m-am ghemuit în bob și am încercat să-mi înclin capul în spatele colegului din față. Mi-am dat seama cam după al doilea viraj. Dacă s-ar fi întâmplat ceva cu noi în acele momente, dacă bobul s-ar fi răsturnat, atunci accidentul mi-ar fi fost fatal.

Dar oficialii nu te-au oprit, nu au sesizat ceva esențial sau ațipiseră pe o canapea?
Haha! Nu, nu! N-au văzut, dar în secunda doi au fost dați afară toți pentru acea scăpare.

Mi-ai spus mai devreme că pista de la St. Moritz e cea mai frumoasă din lume. De ce?
Pentru că e naturală sută la sută. E singura din lume care nu este răcită cu ajutorul unei instalații. Permanent sunt -10 grade, – 15 grade.

În România există trei piste „de vară” în care se concurează cu bob pe role. Iarna nu se poate concura în țară. Nemții dau 2,5 milioane de euro pe întreținerea unei pârtii artificiale timp de un sezon (septembrie – martie)

Ce ai simțit prima dată când te-ai urcat într-un bob? Teamă, bucuria unui copil cocoțat într-un montagne-russe? Ce viteză poate prinde un bob?
Cel mai mult începi să simți că ești în bob atunci când te afli în viraje. Se rulează cu viteză în medie de 135 km/h, iar viteza maximă atinsă a fost de 148,5 km/h.

Știu și mi-ai confirmat și tu că Naționalele se desfășoară mereu în străinătate. De ce nu în România?
Pentru că în România, la ora actuală, există doar două piste pe uscat unde se pot exersa starturile.

Unde se află la ele?
La Câmpulung, la clubul Olimpia din București și la Sinaia, unde este o pistă dezafectată. Competițiile de vară se pot desfășura în România, pentru că folosim boburile pe role.

De ce nu dispune și România de o pistă pe care se poate concura?
Asta nu pot să-ți spun. Pot doar să-ți zic cam cât costă să întreții o pistă artificială.

Te rog!
Nemții, pe un sezon, cheltuie cam 2,5 milioane de euro pentru întreținerea pârtiilor de la ei din țară, iar un sezon la ei se întinde din septembrie până spre martie.

Discuția se apropie de final, ceștile se golesc, cafeneaua e tot plină, iar pe Bogdan îl încearcă o oarecare neliniște atunci când vorbește de atletism. A împăcat bobul cu sportul sporturilor, dar nu-ți trebuie ochi de vultur pentru a sesiza că atletismul îi îndulcește sufletul și acum. „Știi, ca să vezi starea atletismului românesc, îți spun doar atât. Când m-am apucat eu de atletism, era Marian Oprea. Când m-am lăsat eu de atletism, tot Marian Oprea era vârful de sabie al acestui sport. Acum, Marian a fost cel mai bun atlet al lui 2015. Și tot el, la 34 de ani, se confundă cu atletismul și în 2016 (n.r. – elevul Doinei Anton e calificat la Jocurile Olimpice. La ultimul Campionat Mondial, în Beijing, triplusaltistul a fost cel mai bine clasat sportiv român – loc 6). Eu nu mi-am pus niciodată obiective imposibile, dar poate că aș fi putut să mă îndrept spre suliță, pentru că mă exprimam foarte bine la această probă. Mama mea, Livia Salanță, a fost campioană de tineret și colegă cu Felicia Țilea-Moldovan (n.r. – medaliată cu argint la CM de la Goteborg 1995)”.

După un dialog cu un campion care a reușit să performeze pe două planuri, te încarci pozitiv. Te întorci în redacție și fel și fel de idei ți se tot ciocnesc în minte. La 15 ani și-un pic după ce Bogdan s-a gândit că la un moment dat îi va răsări steaua lui norocoasă, fostul atlet, actual bobeur, se simte un sportiv împlinit. N-are mașini și palate. Și nici buzunarele doldora de bani.  Are în schimb experiențe de viață cu sutele, lucruri de povestit cu același entuziasm și la vremea șoșonilor și 31 de titluri de campion național (22 la atletism).

„Dorința din acea dimineață, de acum 15 ani și un pic… nu mi s-a mai realizat. Și nici nu știu dacă mi se va mai realiza vreodată. Dar, totuși, o păstrez în gând. Și mai păstrez și acum globul pământesc din copilărie și atlasul geografic. E pe undeva, prin sufrageria părinților mei. Dar globul mic, albastru, îl am aici, pe Nerva Traian, acasă. Iar când mă uit la el, mi-aduc aminte mereu de unde am plecat. Ce am văzut. Și ce am realizat. Ce am realizat prin sport”.


Bogdan e în prezent antrenor de fitness la World Class din Piața Sudului

 

Publicat: 05 01. 2016, 21:06
Actualizat: 05 01. 2016, 21:16