Învingătorii care pierd

„Al doilea clasat e primul dintre învinși”. Definiția aparține
unui om dispus să moară la propriu pentru locul întâi: Ayrton
Senna. Pretutindeni unde există etape și campionate, retorica
marțială se impune. Sportivii și antrenorii își justifică
înfrângerea printr-o formulă care a început să nu mai exprime nimic
din cauza prea desei folosiri: „Am pierdut bătălia, dar putem
câștiga războiul”. Ei bine, weekendul a furnizat trei exemple în
care situația s-a inversat. Trei echipe și tot atâția antrenori au
câștigat bătălii și au pierdut (sau sunt pe cale să piardă)
războaie. Jucătorii lui Manchester United, Real Madrid și AS Roma
și-au terminat meciurile pândind miracolul unei vești bune de pe
terenurile unde jucau rivalele la titlu. Pe bancă, Alex Ferguson,
Manuel Pellegrini și Claudio Ranieri încărunțiseră suficient cât să
știe că miracolele făptuite prin bunăvoința adversarilor au un
singur cusur: nu există.

Mica victorie care anunță marele eșec se metabolizează la fel,
indiferent dacă ești scoțian, italian sau chilian. În minutul 1, pe
chipurile lui Ferguson, Pellegrini și Ranieri stătea un dram de
încredere ascuns într-o pătură de resemnare. În minutul 90, tustrei
păreau ușurați: gata, jucaseră destul comedia nădejdilor. Și
oricum, la ce-ar fi putut să spere? Un singur lucru ar fi răsucit
logica acestui final în care favoriții galopează, iar outsiderii
decid să nu-i supere: răzvrătirea în fața certitudinii. Ei,
antrenorii de pe locul doi, nu mai visau la așa ceva. Noi, însă,
martorii neutri din fotoliu, aveam dreptul s-o facem, cu mâna pe
telecomandă și cafeaua alături. Aveam dreptul să vedem în Wigan,
Sevilla și Chievo trei rebeli care contestă incontestabilul, trei
plasatori de bețe în roate din pură plăcere a contrazicerii.

Măreția echipelor mici (minus Sevilla, totuși) a rămas o sculptură
de fum. N-a fost să fie și basta. Alex Ferguson și-a pierdut ceva
din aplombul masticator, fiindcă la fiecare gol al lui Manchester
în poarta lui Stoke, Chelsea răspundea cu două în poarta lui Wigan.
Manuel Pellegrini n-a renunțat, nici chiar la golul cinci al
Realului, la expresia de inchizitor agasat de neplăceri renale,
care arde eretici, deși, dacă ar fi fost după el, s-ar fi mulțumit
cu o biciuire. Claudio Ranieri a fost singurul care a preferat
să-și miște brațele într-un balet de indicații la finalul meciului
cu Cagliari, chit că totul se decidea la Milano. Până la urmă,
fiecare dintre cei trei a acceptat pierderea campionatului. Lucrul
care i-a râcâit cu adevărat a fost definiția lui Senna.