Editorial Radu Paraschivescu:** Mai mult decât un meci

Savanții sunt perplecși. Le lipsesc instrumentele de dezlegare a
misterului. Nimeni n-a aflat la ce temperatură fierbe gheața.
Nimeni nu știe cum poate o banchiză să scoată flăcări, să intre în
incandescență. Canada Hockey Place seamănă cu o tigaie muiată în
bulion, în care, din mulțimea de tricouri roșii, răsare câte-o
statuie cu inima în formă de arțar: Gordie Howe, Wayne Gretzky
etc.

Pe gheață se trăiește la o viteză și la o intensitate din altă
lume. Pucul pleacă uneori din crosă cu o sută de kilometri pe oră.
Ceea ce la televizor pare zefir e de fapt uragan în toată regula.
(Dacă treceai trei secunde pe alt program, la meciul de fotbal
Atletico – Valencia, aveai impresia de blues geriatric.) Hocheiul
propune modificări de negândit în alte sporturi. Jucătorii, dar și
cei care se uită la ei, au perioade în care își suspendă
respirația. Consumul fizic și mental e enorm. Prin comparație cu un
bodycheck, placajele din rugby par dezmierdări romantice.
Izbiturile trimit cu gândul la berbeci, la cetăți asediate și la
chefuri cu sângele uscat pe cămăși. Știi că nu se poate, dar te
aștepți ca jucătorilor să le iasă pancreasul prin cască.

„Am văzut aseară o bătaie care a degenerat într-un meci de
hochei”, a spus cândva actorul american Rodney Dangerfield. Uneori,
să acceptăm, umorul ricoșează aiurea din mantinela realității.
Canada – SUA, finala olimpică de duminică (în comentariul de soi al
lui Emil Hossu-Longin – bravo!) n-a avut doar dramatism și învieri.
Ea a reabilitat o virtute pe care sportul părea s-o fi rătăcit:
demnitatea.

Imediat după meci, camerele TV au început să iscodească. Una dintre
ele s-a oprit asupra antrenorului american Ron Wilson, căruia
tavanul de la Canada Hockey Place tocmai se pregătea să-i cadă în
cap. Te-ai fi așteptat la congestionări, grimase sau înjurături.
Când colo, nimic. Domnul Wilson părea un spectator care aștepta
începerea unui concert de cameră. În altă parte, portarul canadian
Roberto Luongo a declanșat un sprint pe margine și lumea a bănuit
că se grăbește să-și sărute familia. Luongo s-a oprit la banca
adversarilor, a dat mâna cu toți și apoi s-a întors printre colegi.
Între timp, suporterii învinșilor își fluturau mai departe
stegulețele, pe când canadienii se ferchezuiau pentru imn. Binele
n-a dispărut din lume.