Editorial Radu Paraschivescu:** În sânul lui Avram

Două cartonașe ca două pietre prețioase – un topaz și un rubin –
stau în sânul lui Avram. La propriu. Ambele așteaptă să fie scoase
la aer și fluturate ca niște stindarde ale sancțiunii. Și-ar face
singure datoria, dar nu pot. Depind de mâna, de priceperea și de
obrazul celui care le-a ascuns acolo. Rostul lor e să fie la
îndemână. Atât. De aici încolo începe altă poveste. Numai că
omulețul care le ține în buzunar stă la rândul lui tot în sânul lui
Avram. La figurat. Fiul se simte bine sub ocrotirea vigilentă a
tatălui. Departe de dramatismul dubletului biblic Abraham – Isaac,
dubletul Avram – Avram iscălește unul dintre documentele de
omologare a falselor ierarhii. Tatăl iubitor clădește, din nisip
calitatea a doua, excelența fiului. Căci, nu-i așa, dacă discipolul
trăiește pentru a-și depăși maestrul, de ce nu s-ar opinti și
puietul ca să înfrunzească mai amplu decât arborele-tată?

În închipuirea lui Vasile Avram, băiatul Marius e sinonimul
iscusinței și numele de alint al valorii. Sentimentul ar fi
adevărat dacă n-ar fi fals. În realitate, Marius Avram se poate
mândri în primul rând cu ferfenițirea unor meciuri care, fără
aportul dumnealui, ar fi putut ajunge la capăt fără perplexități și
bombăneli. Ultimul exemplu: FC Timișoara – Rapid 2-1, sâmbăta
trecută. Marius Avram a reușit să strice jocul fără să falsifice
rezultatul. Enervând, în schimb, pe toată lumea. De aici, o
deducție simplă. Marius Avram aparține unei categorii reprezentate
luxuriant în fotbalul românesc: a oamenilor care nu dezavantajează
o echipă sau alta, ci fotbalul în general.

Om care trebuie, conform butadei, să nu audă nimic și să vadă
tot, arbitrul e chemat să evolueze într-un scenariu solomonic. I se
potrivește lui Marius Avram această postură? Prea puțin. Când
penalizezi aiurea și ierți ce trebuie pedepsit, e limpede că nu te
califici pentru un asemenea rol. În ceea ce privește jovialitatea
arborată ca o tencuială cu termen de garanție de nouăzeci de
minute, și aici Avram cel mic se blochează într-o inadecvare
comică. La antipodul încruntărilor alexandrutudoriene, Marius Avram
cultivă zâmbetul panoramic, de tip Ion Iliescu. Dacă Tudor e
plumburiu în intransigența lui, Avram râde și dansează.
Prim-planurile din timpul meciului de sâmbătă n-au prezentat un
arbitru conștient de răspunderea pe care-o are, ci mai degrabă un
pionier aspirant la însemnele comandantului de detașament, care a
spus corect poezia la citire, a învățat tabla înmulțirii cu cinci
și are o batistă impecabilă în buzunar.

Din păcate, în același buzunar, cele două cartonașe simt că au
fost folosite aiurea. Ele sunt și în același timp nu sunt în sânul
lui Avram.