Editorial CTP: Dansul Mangustei
„Mă bucur pentru fiecare punct”, spunea Simona Halep azi-noapte, după ce o spulberase în finala de la New Haven pe uriașa, la propriu și la figurat, Petra Kvitova, nr. 10 mondial, campioană la Wimbledon. Propoziția aceasta cred ca e cheia de boltă a tenisului amețitor pe care îl joacă Mangusta.
Și cu șerpoaica Kvitova ne-a dăruit frumuseți letale de tot felul: forehand în cros aproape paralel cu fileul, loblift din alergare peste o jucătoare de 1, 82 m, lunguri de linie perfecte, și pe rever, și pe dreapta. Iar serviciul este cel mai eficient pe care l-am văzut vreodata la categoria 1,68 m cu 61 kg, cât are mica Simonă. Gabaritul redus e compensat cu folosirea unei tehnici vechi, oarecum demodate, aruncarea ambelor mâini în sus la lansarea mingii (cum servea Patrick Rafter pe vremuri sau,acum, Stan Wawrinka). Atacând mingea în extensie maximă, fiecare centimetru-gram din corpul Mangustei contribuie la lovitură.
Dar toate acestea n-ar duce la seria uluitoare de victorii de anul acesta, pe toate suprafețele, zgura la Nürnberg și Budapesta, iarba la ‘s Hertogenbosch, hard la New Haven, care o propulsează în Top 20, unde nu au mai fost decât Virgina Ruzici, Irina Spârlea și Ruxandra Dragomir. Piatra din capul unghiului, pe care, asemenea zidarilor din Biblie, mulți jucători n-o bagă în seamă, este dansul Mangustei.
Când câștigă punctul, ba chiar și când îl pierde, Simona se mișcă de parcă ar ieși de pe ringul unei discoteci. O relaxare incredibilă e prezentă în toate mișcările ei pe teren, până și la bancă se duce într-un ritm perfect, nici repede, nici încet. Nu e vorba de lejeritatea zâmbăreață a Martinei Hingis sau Anei Ivanovici, acelea sunt impuse, afișate ca tactică psihologică, dedesubt fetele clocoteau de frustrare. Simona e relaxată natural, din interior, îi place pur și simplu să lovească fiecare minge și, esențial, nu se gândește la scor.
N-am simțit-o niciodată strângând din dinți, n-am văzut-o făcând gesturi excesive, de satisfacție sau dezamăgire – să nu te dai peste cap la 21 de ani, când vin victoriile grămadă peste tine, e lucru rar.
Mangusta nu țipă ridicând pumnul deoarece îi place mult ce face, e prea adâncită în tenis ca să mai exteriorizeze ceva.
Performanța antrenorului Simonei, fostul jucător de Cupa Davis Adrian Marcu, de a îi crea și întreține această relație de intimitate armonioasă cu tenisul, care, ca în orice dragoste adevărată, o face imună la zgomotul și furia lumii năpustindu-se asupra ta când urci spre vârfuri, nu prea e românească.
Într-o țară în care diletantismul agresiv, datul în stambă, autobăgarea în seamă, patetismul de căcat sunt regi, iar privitorii la televizor, supușii lor, superprofesionismul decent al Simonei Halep, soră cu Andrei Pavel și Horia Tecău – toți din Constanța! – măcar de le-ar trezi unora un sentiment util al ridicolului.
P.S. N-am uitat-o pe Virginia Ruzici, cum aș putea s-o uit, nu m-am gândit însă la ea ca Top 20 sau 10, pentru că o consider în „altă ligă”: deține performanța supremă de a fi jucat două finale Grand Slam la simplu, la Roland Garros, și a fi câștigat una, ceea ce în tenisul românesc n-a reușit decât Ilie Năstase.
„Simona e relaxată natural, din interior, îi place pur și simplu să lovească fiecare minge și ,esențial, nu se gândește la scor”
Cristian Tudor Popescu este senior editor al ziarului Gândul