Cristian Țopescu, un gentleman într-o junglă

Cristian Țopescu a fost un adevărat gentleman al presei sportive, un om cu o voce într-o junglă plină de sălbăticiuni.

Am lucrat alături de marele Țopescu în perioada ProSport Ringier. A fost directorul ziarului între 2004 și 2007, un domn discret, cu un bun simț fantastic. Nu l-am auzit niciodată ridicând vocea sau certându-se cu cineva. Poate o fi făcut-o cu cei de mai sus, dar în redacție aproape că nu deranja pe nimeni.

Era, clar, dintr-o altă clasă.

În copilărie, așteptam cu nerăbdare și cu emoție comentariul lui Țopescu. Mă purta într-o lume strălucitoare cu vocea lui calmă, dar cu rezonanță, care-ți transmitea tot timpul forță și încredere, ba chiar și un soi de libertate.

Țopescu mângâia atunci când comenta, te conducea prin Europa și prin lume, îți insufla plăcerea de a privi sportul pentru sport, pentru competiție, pentru frumusețe, pentru munca și sudoarea sportivului.

Am trăit bucurii imense ale sportului românesc împreună cu Cristian Țopescu, am urlat de bucurie, am plâns la eșecuri alături de el și de sportivii români. Ne-am revoltat la Moscova, când Nadia a fost nedreptățită, am țopăit prin casă când i-am bătut pe ruși la handbal la ei acasă, tot în 1980, am luat medalii de aur împreună la Jocurile Olimpice, am ascultat imnul cu mândrie și înainte, și după Revoluție, am ieșit în stradă după victoriile Generației de Aur de la CM 1994.

Cristian Țopescu s-a identificat cu marile victorii ale sportului românesc, de la Nadia și Patzaichin, la Năstase și Hagi. I-a comentat cu bun simț, cu îngăduință, cu mândrie, cu bucurie pe toți marii sportivi ai României, ca un tată care își iubește nespus propriii copii.

Așa că, atunci când l-am cunoscut prima oară mai îndeaproape, am simțit lângă mine legenda. Legenda sportului românesc din anii 1970-2000 și legenda celui mai mare comentator sportiv român din acea perioadă, din păcate suspendat de regimul ceaușist între 1984 și 1989.

Obligat la tăcere, Țopescu a revenit după Revoluție și a rezistat în adevărata junglă a presei românești încă vreo 20 de ani, chiar mai bine, deși a fost criticat sau desconsiderat uneori.

Poate că Țopescu de după 2000 nu a mai fost cel din anii 70-80, avea deja o vârstă, dar nu asta conta în acele momente, ci istoria sa și istoria sportului românesc pe care a transmis-o pentru noi toți.

Îți mulțumesc, Cristian Țopescu, pentru că m-ai făcut să iubesc și mai mult sportul!

Dumnezeu să te odihnească în pace!