Când te uiți la 3D de te dor timpanele**

Am văzut a doua coregrafie 3D din România, realizată de „prima galerie care a făcut vreodată o coregrafie 3D în România”. După mult timp am văzut din nou „papelitos”. Am văzut și câteva torțe, într-un fotbal în care, dacă aprinzi fitilul, ți-ai deschis dosar penal. Sunt de părere că, pe stadion, fumul lor este mai puțin nociv decât un covor de coji de semințe. Asta dacă nu sunt aruncate în capul cuiva sau pe teren. Atunci e ca și cum ai mânca semințe cu tot cu coajă.

Asta a fost galeria Petrolului văzută. Din păcate, la un moment dat, am și auzit-o! Cine a început să înjure să mai aștepte puțin. Peluza de pe „Ilie Oană” are plămâni, are notă, spectatorii de la tribună aduc decibeli la corul ultrașilor, toți știu cântecele, imnul, înjurăturile. Și înjurăturile fac parte din spectacol. Fotbalul nu e teatru*, nu e cinema*, nu e snooker* sau tenis* ( *titlu informativ pentru cei care nu-și pot aduce nevestele pe stadion din rațiuni de pudoare). La fotbal se înjură. Acum poate să mă înjure cine vrea!

În 2013, la Ploiești, cineva care a pus mâna, creierul, timpul și poate și banii la realizarea coregrafiilor 3D a dat tonul la: „Cătălin Hîldan are ușă în tavan”. Altcineva s-a alăturat ecoului. Acustica lugubră s-a îngroșat repede și s-a înțeles tot. A avut și bis. Foarte mulți și-au reglat vocile pe o scandare ce nu s-a mai auzit de mult în România. De pe vremea în care nu se inventaseră coregrafiile 3D, iar pe stadioane se arunca aproape la fiecare meci cu „papelitos”.

Când a început scandarea, tot ce mi-a lipsit a fost o pungă de semințe. Să le mănânc pe toate cu tot cu coajă și pungă.