În tot balamucul săptămânii trecute, au fost știri care m-au făcut să zâmbesc, altele care mi-au smuls o înjurătură. Știrea că zeul olimpic Michael Phelps a fumat canabis cu bongul, deja beat, în văzul lumii, la o petrecere studențească, mi-a dat niște neuroni cap în cap. Îl vedeam pe acest sportiv excepțional ca pe un îndrăgostit de disciplina sa, înotul, trăind în sutimea de secundă cât trăiesc alții într-un an, un om-amfibie pentru care mângâierea apei pe trupul lansat torpilă spre record e drogul suprem. „Mănânc, dorm și înot. Asta e tot ce fac în fiecare zi", declara Michael la Beijing. L-am crezut, în naivitatea mea de care sper să nu mă vindec niciodată. Acum, trebuie să fac față imaginii unui Mike Gălăgie care bea zdravăn, umblă însoțit de un cârd de pisi și trage pe bot. Aflu că la 19 ani, prins beat la volan, a primit 18 luni de muncă comunitară și 250 $ amendă. Se mai întâmplă, dar nu pot să nu mă gândesc acum la Phelps ca la un om profund nefericit, chinuit în timp ce înoată. Dotarea formidabilă pe care o are de la Dumnezeu sau de la natură poate să fie și o povară pentru el. Acesta o fi, de fapt, Phelps cel adevărat, un se bagă-n seamă alcoolic și drogat, care s-a simțit ca-n lagăr în cantonamentele de pregătire pentru cele 14 medalii olimpice de aur, și acum a scăpat în ce-l interesa, cânepă și pițipoance?