Merită filmul despre Adrian Mutu? Între „motivele pentru care nici măcar nu mă uit” și „de ce trebuie proiectat în toate academiile din România”
Lansat pe 2 decembrie, filmul despre Adrian Mutu se numește „Il Fenomeno – Povestea unui Superstar” și cuprinde patru episoade, în regia lui Remus Achim. Oricum te-ai poziționa, reprezintă un eveniment. Iar așa cum cariera protagonistului o poți regăsi în dicționarul nescris al fotbalului la definiția „controversei”, filmul și ideea lui stârnesc o polemică interesantă. Merită filmul despre Adrian Mutu?
E tema în jurul căreia Gabriel Berceanu și Daniel Nazare se poziționează complet diferit în episodul din această miercuri al rubricii „Două răspunsuri, o întrebare”. Dincolo de argumentele și subiectivismul jurnaliștilor, ca de obicei, tu decizi în sondajul de la final!
Daniel Nazare: „De ce nu mă uit la documentarul cu Adrian Mutu”
Știu, o să ziceți că face și Nazare ăsta pe Gică Contra. Nu e neapărat despre asta, e sentimentul unui jurnalist de aceeași vârstă cu Mutu. Discutăm aici despre modelul Adrian Mutu, iar alții o să-mi amintească despre faptul că e doar o peliculă a vieții, cu bune și cu rele, așa cum se întâmplă cu fiecare personalitate în parte.
Am avut privilegiul să lucrez cu mulți copii, iar mulți dintre ei caută modele, se uită după sportivi cunoscuți după care se ghidează, cărora le urmăresc fiecare mișcare și le sorb fiecare gest. Adrian Mutu, cu siguranță, a fost un fotbalist fabulos: peste 100 de goluri în Serie A și cifre impresionante la echipa națională. Dar Mutu nu trebuie prezentat ca un model, așa cum presupun că îl „zugrăvesc” acum mulți dintre colegi, prieteni, jurnaliști și oameni de afaceri, mai mult sau mai puțin respectabili.
Calitatea fotbalistică e una, calitatea umană și greșelile vieții sunt cu totul altceva. Cu un Mutu cerebral poate am fi fost la mai multe turnee finale ca suporteri, poate am fi avut mai mulți fotbaliști buni care se inspirau după evoluțiile lui din Premier League sau tineri jucători care înțelegeau că e mai bine să mergi cu iubita la mall sau în parc, nu în cluburi cu interlopi sârbi ori să bați ospătari albanezi.
Știu că nu e o societate normală azi, ba dimpotrivă, dar într-un astfel de moment „tulbure” un tânăr de 14-15 ani spune despre Mutu, imediat ce se termină filmul invocat, că a fost „șmecher”! Nu după ce reușite a avut la Parma și Fiorentina, ci din „prelungirile” partidelor de fotbal în care a fost implicat.
La fel cum un tânăr arbitru se gândește la bani, nu la progresul activității sale, așa și unui mic fotbalist i se pare „cool” ce mașini avea Mutu, ce gagici din România ajungeau la Londra, ce se mai „învârtea” pe acolo sau cu ce jurnaliști pregăteai niște subiecte pentru zilele următoare. Aici s-ar putea să nu înțeleagă cei mai tineri, cei peste 40+ știu despre ce amintesc aici și ce se devora la 7 dimineața. Ziarul tipărit.
„Fenomenul Mutu” a trecut și, deși el își dorește să recupereze ca antrenor acest handicap, e al naibii de greu. Are 10 luni de inactivitate, iar FC Hermannstadt și Poli Iași l-au trecut pe locul 2 și 3 la opțiuni. De la Rapid a plecat cu patru zile înainte să înceapă campionatul, nu la Fiorentina, ceea ce ar fi fost de înțeles, ci la Neftchi Baku. Pentru că salariul era dublu față de Giulești, nu pentru că în Azerbaidjan se face performanță.
Ca să fie în ton cu alții, și-a făcut și academie și s-a asociat numele cu un personaj controversat, „Pescobar”, nu cu un afacerist respectabil ori cu vreun brand internațional.
Mutu continuă să comită greșeli pe care ni le va recunoaște probabil într-un serial care-i va purta numele și se va referi la cariera de antrenor și antreprenor sportiv. Erorile comise pot fi omise de copii, nu și de părinții care au trăit acele vremuri. Oricât ar încerca să „dribleze” realitatea, documentarul despre Mutu construiește viitorul prin „coafarea” trecutului. E un mod de a „spăla” din erori, de a le șterge, de a le face hazlii și captivante.
FOTO: SPORT PICTURES
Pentru mine Mutu rămâne un mare fotbalist care a comis multe greșeli pe care trebuie să și le asume, așa cum a lăsat senzația uneori, și să fie mai atent la cariera de antrenor.
Nu mă uit la film și dintr-un motiv simplu: s-au cam scris toate lucrurile despre Mutu și lucrez într-un domeniu în care nu mi-a scăpat nimic. Acolo sunt doar laude, ovații, caterinci, povești romanțate. Adevărul e unul singur, dincolo de o carieră neterminată așa cum ar fi trebuit: s-a dopat de două ori și ne-a dat senzația că putem mai mult ca națională. Un alt motive pentru care nu mă uit este și că râsul de acolo nu poate șterge lacrimile din trecut, cu care am plâns pentru națională când a ratat turnee finale.
Înjurați-mă, dați cu pietre, sunt un dobitoc! Spuneți orice, dar asta simt! Nu deschid Voyo și nu dau clik pe acest film 🙂 Rămân cu Premier League și Ligue 1, e suficient.
Gabriel Berceanu: „De proiectat în toate academiile din România”
„Adrian Mutu este singurul superstar din istoria fotbalului românesc”. Zdrang! Sentința curajoasă e a regizorului Remus Achim. Și o împărtășesc în totalitate. N-am avut pe nimeni atât de sus într-o eră a fotbalului-industrie, augmentat spre entertainment și monetizat, n-am avut, implicit, pe nimeni care să cadă de la asemenea înălțime. Și să se ridice! Fără ultima parte, am fi avut sigur cu totul alt film.
Nu mă refer doar la cât de mare a fost Adi Mutu ca jucător. Condiția lui de superstar a fost o combinație de talent uriaș și performanță autentică, dar mai ales de context al ieșirii fotbalului din propria condiție. Anii gloriei, decăderii și revenirii lui fac parte dintr-o bucată temporală dominată de un fotbal total diferit ca amplitudine globală față de anii Generației de Aur, nu mai vorbim de Steaua ’86 și ce urmează invers, pe firul timpului.
Și-atunci ar fi suficient doar acest motiv: cum să nu merite un film despre singurul superstar din istoria fotbalului românesc?
Foto: Profimediaimages 06.11.2024
Dincolo de condiția superstarului, sau mai corect precedând edificarea ei, Adrian Mutu propune fie și involuntar o condiție extrem de rară pentru un tânăr fotbalist român. Mutu, până la scurtcircuitele celebre, a fost și rămâne un profund și complex studiu viu despre cum trebuie să devii. Îmi răsună și acum în minte o frază care e prinsă și în trailer: „M-au luat prin surprindere și faima, și banii, și tot…”
Ei bine, acel TOT! Aici e pentru mine esența pildei și modelul poveștii lui Adi Mutu. Mai tare decât revenirea, ascensiunea! Acel TOT care admite că l-a zdrobit, pentru că nu a fost capabil să-l gestioneze la un moment dat, a fost un TOT pe care a știut să îl smulgă din destin, să-l râvnească prin fapte: nu s-a mulțumit cu puțin, n-a acceptat mediocritatea, nu s-a îngropat în pașii comuni.
A cerut de la viața lui de tânăr fotbalist talentat absolut tot, și-a avut tot, și-a pierdut tot și a luat-o de la capăt întreg. Doar pentru asta și-ar fi de-ajuns, iarăși, să merite filmul său!
Cum se traduce TOT? Nu doar să visezi sau să spui că vrei totul, într-o latență sterilă, nici măcar să ceri tot de la fotbal, ci efectiv să smulgi tot din propriul destin, din postura de sportiv român tânăr și talentat! Cu tupeu, cu istețime, cu muncă.
Să ajungi în fotbalul cel mai mare și să te fixezi acolo, să nu te întorci pleoștit precum zeci și zeci de exemple recente din Superliga. Să ai tupeul de a-ți vinde talentul și personalitatea ca român în vestiare uriașe unde, vă pot confirma stranierii din orice generație recentă a naționalei noastre, e al naibii de greu totuși ca român!
FOTO: Sport Pictures
Nu știu dacă Adi Mutu în sine e un model. Nu cred că pot eu să decid indubitabil cofrajul pe care trebuie să se plieze cineva ca să fie model. Am fost și voi rămâne convins că modelele se impun prin propria forță și sunt alese de către ceilalți. Dar simt că da, povestea lui Adi Mutu, implicit filmul despre el, constituie un formidabil model pentru tinerii români. Mai ales pentru tinerii sportivi, dar și pentru toți ceilalți.
Filmul ar trebui proiectat în toate academiile de fotbal din România. Povestea lui Adi Mutu nu e un model „așa da” până la capăt și nici un „așa nu” prin definiție. E un model despre cum să crezi luptând pentru TOT până când TOT devine realitate. Și cum să reușești să nu te dărâme TOT, ca pe Adi Mutu.
Nu merg mai departe, mă interesează mai puțin pilda revenirii după prăbușire: aș vrea să văd mai întâi încă unul, cinci, zece, o sută de fotbaliști români ajungând acolo, la TOT, în timpul vieții mele.