Mesajul unui suporter stelist pentru ProSport**: „Noi nu putem să ne bucurăm!”

Fluieră arbitrul! Alexa cade la pământ, cad și gardurile de la
peluza porții lui Pantilimon și cad și eu pe gânduri. Gazonul nu se
mai vede, sunt prea mulți oameni. Se văd doar jucătorii pe care
oamenii îi poartă pe brațe ca pe niște staruri rock. Așa e și la
mine pe stadion după fiecare meci. Doar că nu fotbaliștii sunt în
mâinile oamenilor, ci scaunele. Băieții de pe teren sunt doar
țintele. La Galați a fost o bucurie sinceră, adevărată, a unor
oameni care s-au strâns la stadion cu patru ore înainte de meci.
Patru ore!

Pe Ghencea, noi semănăm tot mai mult cu englezii. Venim cu doar
câteva minute înainte de start. Am zis că semănăm? Îi și depășim,
că de cele mai multe ori nu venim deloc. Anii au trecut, suporterul
stelist a evoluat. Nu e vreo răutate, e doar frustrarea unuia care
nu mai poate să se bucure. Tristețea omului care e obligat să
compare mulțimea ieșită în centrul Galațiului cu cea din care făcea
parte când Steaua umplea centrul Bucureștiului. „Nici nu se
compară cu ce-a fost atunci. Ă‚știa habar n-au să se
bucure”, îmi zic în timp ce încerc să născocesc alte
criterii la care să le fiu superior oamenilor. Lor nu le pasă, țipă
cum știu, cum se pricep mai bine. Nu le pasă pentru că echipa lor e
campioană. A mea e mult în urmă. Îl mai văd pe Marius Stan cu ochii
roșii. A plâns de fericire. Și Gigi are ochii roșii, dar doar
atunci când se uită prea aproape în ecranul televizorului. Doar
tre’ să știe omu’ cine e în studio. Dorinel merge în Ligă să se
vadă cu Guardiola și noi stăm și ne gândim că poate anul viitor o
să fie anul nostru. Ne place să ne amăgim…