Gigel, Mirel și Bănel

Steaua pătrunde pentru al treilea an consecutiv în elita continentală. Zbaterea ei e nobilă. Iată cum un campionat rănit de arbitraje îndoielnice, declarații scandaloase, spectatori puțini dar înrăiți și prestații modeste poate fi reabilitat de o echipă ambițioasă nărăvită la bani. Steaua injectează în opinia publică o senzație de putere și orgoliu într-o țară orbecăind în coada Europei. Altfel cum să-ți explici ticsirea stadionului, elanul suporterilor și inflamarea mass-mediei, altfel cum să treci cu vederea gluma insolentă a lui Rădoi, poruncind ridicarea de statui vopsite în roșu și albastru, într-un spațiu în care martirii neamului nu au un monument de care să-și sprijine amintirea.

La urma urmei, toate nazurile lui Rădoi trebuie îngăduite. El a jucat excepțional, dovedindu-se o redută inexpugnabilă în calea atacurilor turcești. Dârz și lucid, plasat excelent, a respins tot cu o cerbicie de fundaș suprem. Ceilalți trudeau agățați de beregata adversarilor, impulsionați de Nicoliță, care pistona între cele două careuri, zăgăzuind defensiva, dând pinteni ofensivei.

Steaua a început să se închege ca o poveste. Cu o amuletă călare pe un munte de euro, cu un războinic al luminii, cu un altul al nopții senine. Adică, Gigel, Mirel și Bănel.