Despre un simbol. Comentează aici!

Nu știu dacă tuturor dinamoviștilor le e simpatic Dinu. E greu să te obișnuiești cu el. Te scoate din minți cu superioritatea lui, cu felul său de a-ți arunca unul după altul citate din cine știe ce autori care te interesează sau nu. Recunosc, am râs de multe ori de el, i-am contestat de multe ori capacitățile, culturale sau tactice. E greu să-l iubești, e greu și să-l accepți și toate astea pentru că e foarte greu, aproape imposibil, să-l înțelegi. Dar când i-am văzut interviul în care spune că vrea să plece de la Dinamo, ceva n-a sunat ok. Și atunci mi-am amintit: aproape 20 de ani de carieră, toți la Dinamo. Titluri, cupe, performanțe europene. Ceilalți 20 de ani, legați și ei de Dinamo, într-un fel sau altul. Antrenor, antrenor secund, director tehnic, membru CA, administrator delegat și atât. Mi-am amintit de celălalt Dinu. De acela pe care eu nu-l cunoșteam, dar de care vorbeau cu dragoste simplă oamenii de vârsta părinților mei. De respectul pe care i-l arată. De felul în care vorbesc cu el. De felul în care vorbesc despre el. De faptul că antrenorii, președinții, acționarii, jucătorii care au trecut pe la Dinamo de vreo 20 de ani încoace, iubiți mai mult sau mai puțin, toți, TOȚI!, au ajuns să fie și înjurați și contestați. Toți, cu excepția lui Dinu. Și nu îl iubesc și respectă dinamoviștii numai de asta. Mai e ceva, un lucru mai sensibil. Ați văzut probabil de multe ori momentele în care șefii lui Dinamo erau sechestrați prin nu știu ce tribună oficială de o mulțime furioasă pe care jandarmii de-abia o stăpâneau. Când treceau printre ei, escortați, pe fețele șefilor se puteau citi multe: ură, frică, nervi, dorința de a scăpa cât mai repede etc. Numai el era imperturbabil de arogant. Cu țigara în colțul gurii, ca un sergent al Legiunii Străine, era exact disperțul amuzat, mut și superior care făcea mulțimea să se zgârie pe ochi de ciudă.

Îmi dau seama că, odată și-odată, Dinu va trebui să se despartă de Dinamo. Numai că eu mereu mi-am imaginat că ziua aceea va fi una de doliu, una de lacrimi,una în care ziarele să scoată ediții cu frontispiciul înnegrit, una în care lumea să se adune și să spună amintirile frumoase cu Mister, cu steagul echipei coborât în bernă. Acum realizez că am fost mereu sigur că discobolul, Patzaichin și Hâldan vor mai primi un companion în fața peluzei de la Urgență și că nu concepeam să fie altfel.

Și chiar dacă n-o să fiu vreodată bun de președinte al fan-clubului Dinu, aș vrea să se întâmple așa cum am scris mai sus.