Cine are nevoie de Șumudică într-un rol de film mut? Despre carismaticul „cretin”, aflat pe lista neagră în toate cazinourile, dar care știe să genereze emoție. Și să blocheze un 4-2-3-1

„Publicul, firește, când s-a pomenit cu emoția, se emoționează. Și începe să se emoționeze, și emoționată fiind, „marea asta de nimeni”, oameni care nu se cunosc unii pe alții, dar care cunosc aceeași emoție, fac să se întoarcă emoția pe scenă. Noi, de pe scenă, simțim cum se întoarce către noi emoția. De aici vine „primește, prelucrează, întoarce”. „Cum a fost la teatru?” „Nu știu cum a fost, da’ așa mi s-a făcut pielea de găină!”. Așa descrie într-un interviul pentru „Adevărul” actorul Mircea Albulescu – care a împlinit duminică 81 de ani – circulația emoției între scenă și sală.

Într-o formă brută, principiul se respectă și în sporturile cu priză. Tot publicul și actorii emit și primesc alternativ energie. Un exemplu: când pe un stadion ca Național Arena se adună 25.000 de oameni emoționați care cântă în cor numele unui fotbalist mort acum 15 ani, invizibilele ace resimțite în rădăcina nasului, ca după primirea unui pumn sănătos, te avertizează că ești pe punctul de a lăcrima. E emoție pură, fără patimă. Nu știi dacă ți-a plăcut sau nu meciul, dar frisoanele au fost strașnice.

E la fel și cu Șumudică, atunci când a zâmbit ușor încurcat și a întrebat: „Chiar vreți să știți de ce cariera mea a fost la un moment dat înfundată până la gât?”. Era conferința de presă de după o nouă victorie pe terenul lui Dinamo și ziariștii așteptau sânge de Rădoi și intestine de Dică împrăștiate pe pereți, ca-n filmele lui Tarantino. Dar actorul de comedie venit în fața publicului avea un alt rol: „Aveam un viciu. Jucam la cazino…”.

Când a rostit aceste cuvinte, în sală s-a făcut o liniște cum probabil e doar pe lumea cealaltă. Simțind un moment încărcat de emoție, jurnaliștii și-au aplecat capul în față ca să audă mai bine. Ezitant la început, Șumudică s-a descărcat:

„…șiiii…m-am întors într-o dimineață acasă, și mi-am văzut soția că-mi ducea copilul la școală. Mi-a zis copilul ceva, nu pot să reproduc acum ce mi-a zis, și atunci am așteptat-o pe soția mea, a venit înapoi, am mers la biserică și am luat toate cazinourile din București la rând. M-am dus și mi-am dat blacklist. Blacklist înseamnă să nu mai intru niciodată în cazino. Și de 12 ani n-am mai pășit în cazino. Nu mă interesează jocurile de noroc. De atunci, Dumnezeu mi-a întins o mână. Am putut să renunț la așa ceva, fiindcă este o boală grea. Vedeți foarte mulți în situația asta. Am o femeie lângă mine care m-a ajutat enorm. Ea și duhovnicul meu, părintele Suciu de la Bistrița. M-a tras așa de păr și m-a adus pe drumul cel bun. De atunci, sunt alt om și reușesc foarte multe în viață. Asta este scurta mea poveste. Mi-e jenă, așa, de ce s-a întâmplat până acum 12 ani, dar de atunci sunt mândru de mine. Sunt mândru că am reușit să mă las de această pacoste, sunt mândru că m-am lăsat de țigări. Sunt mândru că am slăbit șapte kilograme. Am zis că trebuie să dau jos 10 kilograme, mai am trei”.

A fost, indiscutabil, unul dintre cele mai reușite monologuri din istoria Ligii 1. Scena a avut tot: substanță, ritm, mimică. Dovadă că auditoriul n-a mai avut nicio întrebare, preocupat să digere ce tocmai auzise. Șumudică a mulțumit, s-a ridicat și s-a întors în vestiarul liderului care tocmai surclasase un Dinamo cu pretenții la titlu, în ciuda faptului că 25.000 de oameni încărcaseră cu energie echipa lui Rednic, aidoma unei gigantice baterii umane. În spate, a rămas emoția aproape vizibilă generată între vorbitor și public.

Antrenorul care lucrează zi de zi cu o echipă neplătită, cu finanțatorul în închisoare și cu jucători nemâncați, s-a deconspirat. E un om obișnuit, cu vicii și calități. Printr-o mărturisire, Șumudică a anulat toate recenziile negative din trecut: nu mai contează dacă a mai intrat sau nu în cazino în ultimii 12 ani, dacă a jucat sau nu la pariuri pe meciurile echipei sale, așa cum susțin oameni care pretind că l-au văzut, dacă nu mai atacă Steaua din cauză că ar fi fost amenințat de George Becali cu dezvăluiri din viața privată.

Șumudică știe ce înseamnă pasiunea, dar și mlaștina din fotbalul românesc. Nimeni nu scapă neatins

Crescut într-un fotbal mocirlos, în care a trebuit să se adapteze, Șumudică are o carismă rară și derapaje dese, drept pentru care publicul așteaptă de fiecare dată să-l savureze precum o replică bună din Secretul lui Bachus sau din B.D.-uri. Mândru de șansa avută de a „face școala vieții printre golani, printre vagabonzi”, Șumudică nu și-a șlefuit talentul de antrenor Pro la cursurile de pedagogie, dar știe să se facă ascultat atunci când enunță, trufaș și ironic: „4-2-3-1 nu se închide decât cu 4-1-4-1 cu doi interi. E greu cu Șumudică din punct de vedere tactic, credeți-mă, domnilor! Deocamdată, sunt cât de cât bine pregătit și cred că rezultatele îmi dau dreptate”.

Echipa lui e lider. „Echipa îl trage, are echipă foarte bună”, spun contestatarii, înghesuiți de rezultatele bune din ultima vreme. „Șumudică minte mult. E un circar!”, completează alții. Dușmanii nu-l slăbesc o clipă, însă asta îl face și mai îndârjit. Se întoarce spre ei, îi provoacă, le arată degete mijlocii, duce arătătorul la gură, dansează ca un călușar descentrat și apoi își cere scuze. Din vârful capului și până în picioare, prin Șumudică trece o emoție primară, veritabilă, chiar și atunci când își joacă rolurile de „cretin”, de „idiot”, așa cum se autocaracterizează uneori. „În momentul în care încep un antrenament sau pregătirea unui joc, mă transform! Nu-mi vine să cred, jur! Ajung acasă și mă uit la anumite faze din meci sau din conferințele de presă și nu îmi vine să cred”, e continuarea propriei analize, făcută într-un interviu din 2012. Trei ani mai târziu, Șumudică e aproape de a trece la un alt nivel profesional. Dacă Astra nu face implozie pe drum, la vară poate să fie campion.

Cea mai dificilă parte a meșteșugului actoricesc este, potrivit profesorului Mircea Albulescu, tăcerea. „Lucrul cel mai divers pe lumea asta e tăcerea. Cu mii și mii de expresii. Vorba-i una: „Bună ziua, nașule!”, „Săru’ mâna, lele!” și s-a dus, s-a consumat. Se ia ca atare. Cel care mă privește la teatru, el atunci populează cu replici, cu gând, cu vorbe”. Un actor mare știe să tacă pentru a mări volumul canalului emoțional.

Acum, vine testul publicului. Să dea like cine-l vrea pe Șumudică într-un rol de Buster Keaton, o vedetă tăcută a fotbalului românesc, și așa aproape falimentar.