Fotbalul românesc nu se mai mândrește cu nimic:** recordul de invincibilate al Stelei nu mai există demult!

Au existat perioade și perioade în sportul-rege din țara
noastră, unele cu performanțe, altele cu o secetă prelungită, așa
cum au fost anii 50 sau 60 sau așa cum sunt aceștia din zilele
noastre. Desigur că unele dintre acele recorduri sau performanțe
sunt extrem de discutabile astăzi, dar trebuie spus că și cei care
ne-au întrecut au făcut-o de o manieră care lasă loc de
interpretări.

Steaua,
echipa invincibilă

Între anii 1985 și 1989, militarii au câștigat cinci titluri
consecutive, reușind „performanța” de a rămâne neînvinși timp de
104 de meciuri, record unic în acea vreme, la care cluburi ca
Juventus sau Real Madrid nici nu ar fi visat vreodată. Din motive
de bun simț, bineînțeles. Ei bine, acel record a fost bătut de…
ASEC Abidjan, un club din Coasta de Fildeș, echipa locală reușind
să rămână neînvinsă timp de 108 de dispute la rând, între anii 1989
și 1994. În plus, nici cea mai valoroasă echipă din Est nu se mai
poate spune că este, Crvena Zvezda (Steaua Roșie Belgrad, echipa
Ministerului Iugoslav de Interne) câștigând și titlul (neoficial)
de campioană mondială a cluburilor, învingând la Tokyo, cu 3-0,
echipa chiliană Colo-Colo, câștigătoarea Cupei Libertadores.
Apropo, de ce nu spune nimeni că Belo este singurul nostru campion
mondial?

Nicolae
Covaci, omul „Mondial”

În perioada interbelică, fotbalul nostru a reușit câteva premiere
notabile, fiind una dintre cele trei țări, alături de Franța și
Belgia, care au ajuns la toate turneele finale interbelice. În
afară de asta, Nicolae Covaci, jucătorul Ripensiei, fratele mult
mai celebru antrenor care avea să creeze marele Ajax, Ștefan, este
unul dintre cei cinci fotbaliști care se pot lăuda că au jucat și
în Uruguay, și în Italia, și în Franța. Și aceste mici mândrii
naționale au fost „spulberate” de țări de care râdeam pe vremea
aceea, iar de alte râdem chiar și astăzi. SUA s-au calificat de mai
multe ori decât noi, iar mexicanul Carbajal a jucat la cinci turnee
finale consecutive.

Câte ceva
despre națională

Echipa națională se mândrește cu un sfert de finală reușit la
turneul final european din Belgia și Olanda, dar puțină lume știe
că noi doar am egalat, necum depăși, ceea ce a reușit modesta
echipă a Luxemburgului, în anii 60. Mai
exact, funcționarii poștei și chelnerii din Marele Ducat au fost
eliminați în faza eliminatorie a sferturilor de finală de
Danemarca, dar numai după un al treilea meci decisiv, dupa ce
manșele tur-retur (așa era sistemul pe vremea aceea) s-au încheiat
nedecis. Asta, după ce amatorii din statul-liliputan eliminaseră
Olanda! Pe urmă, până și SUA se pot mândri cu o semifinală
mondială, cea din 1930, ca să nu mai spunem că bulgarii au mers mai
departe decât noi chiar la ediția care nouă ne este cea mai dragă,
cea din 1994, din Statele Unite.

Cupele
europene

Nici aici nu stăm prea bine, dimpotrivă… Nu are sens să precizăm
că tări mult mai mici decât România, cum ar fi Belgia sau
Portugalia au mai multe trofee câștigate decât noi, care ne mândrim
doar cu magica noapte de la Sevilla a generației lui
Lăcătuș&comp. Să spunem lucrurilor pe nume, nu ne putem compara
nici măcar cu celelalte țări din fostul lagăr socialist, toate
având mai multe finale și mai multe cupe adjudecate. Cu o singură
excepție, Bulgaria. Nici la meciurile inter-țări nu stăm prea bine,
doar cu aceeași eterni vecini de la sud și, eventual, cu polonezii
să avem palmares real pozitiv. În rest, am fost ciuca bătăilor
pentru cehi, unguri sau sărbi. Cu iugoslavii e o situație un pic
mai delicată, și anume, noi învingeam în meciurile amicale, ei ne
desființau în cele oficiale. Adică, în cele care contau cu
adevărat. Cu o singură excpeție, în anii 30, atunci când i-am
învins cu 2-1 pe ONEF (fostul Republicii, demolat de marele Cârmaci
la începutul anilor 80), într-un meci decisiv, disputat aproape cu
cuțitele pe masă.

Ghetele
de Aur

Să spunem și aici lucrurilor pe nume. UEFA a schimbat regula de
desemnare a câștigătorilor chiar din cauza noastră. Nu e nevoie să
dăm nume, mai ales că respectivii erau fotbaliști valoroși, dar au
trebuit să facă pe plac regimului. Adică, să marcheze și de câte
patru ori pe meci. Evident, într-o partidă în care adversarii se
dădeau la o parte… A rămas celebră scandarea din Giulești, de la
sfărșitul anilor 80, adresată celui în cauză: „Icsulescu, hai pe
noi / Să ne dai și golul doi!” Chiar și aici am avut adversari
redutabili, pe „celebrii” Kaiafas sau Tanju Colak, care scuturau
plasele în alte partide desfășurate după patentatul model românesc,
care începuse încă de la sfârșitul anilor 70, de fapt.

Fotbaliști
adevărați

Aici este, credem noi, capitolul la care stăm cel mai bine. Am avut
mereu generații supertalentate, dar am ratat obiective care ne
erau, de multe ori, la îndemână. Asta nu scade cu nimic din
talentul nativ al unor Bindea, Dobay sau Bodola în anii 30 și 40,
sau al unor Dobrin, Dumitru, Balaci sau Hagi, în anii noștri
considerați reprezentativi. Dar, chiar și așa, nu ne putem măsura
cu generațiile unor Deyna, Lato sau Boniek la polonezi, ca sa nu
mai vorbim de cehi sau de unguri, de la care am învățat acest
sport, în anii 20 și 30. Austriecii se pot lăuda cu Wunderteam-ul
anilor 30 și cu celebrul Sindelaar, maghiarii, cu fotbaliști care
au scris istoria fotbalului, cum ar fi Kocsis, Hidegkuty sau Ferenc
Puskas, este inutil să lungim comparațiile cu lumea vestică, pentru
că nu am mai ajunge nicăieri. Desigur, că fenomenul fotbalistic a
cunoscut un recul evident nu numai la noi, ci cam la toate țările
din jurul nostru, cu excepția Ucrainei, dar acolo este o situație
un pic specială. Probabil, până vom reuși ceva notabil, va mai
trece ceva vreme, să spunem doar că s-a cam pus praful pe reușitele
noastre din trecut.

PS. Atunci când am scris despre vecinii noștri am luat în calcul
situația geo-politică dintre cele două războaie mondiale și până la
căderea regimului comunist. Adică, am analizat performanțele
Cehoslovaciei și Iugoslaviei mari, plus existența, între 1949 și
1990, a fostei RDG, mica Germanie comunistă, astăzi dispărută. Nu
de alta, dar trebuie făcute aceste precizări pentru ca nu cumva să
se spună că suntem mai valoroși decât Muntenegru sau Slovenia, țări
care există doar de câțiva ani. Polonezii au două semifinale
mondiale, Cehoslovacia, două finale de CM, doar arbitrii stopând
atât generația interbelică, dar și valoroasa formație a
Cehoslovaciei comuniste, de la un titlu mondial pe care l-ar fi
meritat cu prisosință.

articol scris de Octavian
Metoni

Publicat: 16 04. 2010, 11:35
Actualizat: 16 04. 2010, 20:33