Steaua** cu doi S

Cu câte un pic din toate, ghinion, minute bune în inferioritate numerică sau inexactități la construcție, Steaua a reușit, cu dureri, să bată cu un scor de calificare limitata echipă a lui Ujpest.

 

După cum începuse meciul, măcelul părea garantat. Băieții lui Bergodi au jucat partitura intimidării imediat după primul fluier, abătând asupra porții lui Balajcza un potop de mingi. Loviturile de cap trimise în serie de Goian, Kapetanos sau Surdu, nebunia cu care Szekely pornea pe dreapta și recuperările marțiale ale lui Onicaș sau Toja în mijlocul terenului păreau argumente certe în favoarea unui rezultat-fluviu. Fără scrupule, scoțianul de pe banca lui Ujpest și-a gândit echipa cu zgârcenie față de ideea de fotbal, dictând o defensivă pe două linii, fără prea mare interes față de poarta lui Tătărușanu. Odată ce însă tabela a rămas neatinsă după acele minute de furie, Steaua și-a tocit din veleități spre mijlocul reprizei, pentru ca eliminarea stupidă de care și-a făcut rost Kapetanos să încurce ițele unui meci care părea atât de simplu.

 

 

Curajos, Bergodi peticește la vestiare gaura rămasă în atac, trimițându-l pe teren pe Bogdan Stancu în locul unui șters Ochiroșii. Urma să joace o repriză în doar trei mijlocași pentru a continua să atace cu două vârfuri. Răsplata a venit în câteva secunde de la reluare, steliștii ajungând din câteva atingeri în careul maghiarilor. Bogdan Stancu a depășit și portarul, a întors cu călcâiul pentru Surdu care a semnat izbăvirea cu un șut în care a pus toată frustrarea acumulată în prima repriză. Meciul se scrie în continuare zgâriat, printre încercările reumatice ale maghiarilor de a egala și șarjele entuziaste ale Stelei. E eliminat și Korcsmar, pentru al doilea galben, și totul redevine firesc. Al doilea gol se naște obligatoriu din același tandem Surdu -Stancu, făcându-ne să privim mai liniștiți spre granița din vest. Și, chiar dacă a fost și o emoție pe final cu un contraatac al ungurilor, a ieșit bine până la urmă.